Am iniţiat, în numărul trecut, o serie de articole despre istoria României, care sperăm să fie de un real interes pentru dumneavoastră. Textele sunt realizate de Marin Pârvulescu, colonel în rezervă stabilit la Montréal, pasionat de istoria adevărată a României şi de transmiterea ei către noile generaţii. Am început cu un articol despre semnificaţia zilei de 10 Mai în istoria noastră, din care publicăm în această ediţie partea a doua. (P.R.)
Este bine de ştiut că în perioada interbelică – cu alte cuvinte, pe vremea bunicilor şi părinţilor noştri – nu ar fi fost deloc necesară invocarea într-un articol de ziar a acestei succesiuni de evenimente, mai importante şi mai presus decât oricare altele din istoria neamului românesc, aşa cum o facem acum, deoarece ele erau pe atunci înscrise în cărţile şcolilor primare din România, iar învăţământul primar fiind obligatoriu, toată populaţia le ştia din copilărie.
Din această prezentare, inevitabil scolastică, a evoluţiei poporului român, în perioada determinantă a istoriei sale, rezultă că el putea să dispară fie strivit în războaie, fie diluat în masa altor naţiuni, mult mai numeroase ori mai bine organizate. Datorită însă unor oameni care şi-au folosit ani de zile, uneori întreaga lor viaţă, dintr-o nestăpânită dragoste faţă de naţia lor, toate energiile fizice şi intelectuale, poporul român a reuşit să dăinuiască, cu demnitate, în lume.
Desigur că, în absenţa unor explicaţii, o întrebare se va pune mereu: domnitori sau regi, dar de ce era necesar că ei să fie “de neam strein” şi dintr-o familie domnitoare? Răspunsul îl găsim chiar în analiza acelor vremuri. Succesul în evoluţia comunităţilor omeneşti – o ştiu foarte bine cercetătorii din domeniu – s-a datorat mereu selecţiei oamenilor şi promovării celor mai iscusiţi şi mai viteji – cu alte cuvinte, mai “buni”. Aşa au apărut şi la noi voievozii şi domnitorii, istoria neamului românesc fiind plină de astfel de bărbaţi. Numai că, de la o vreme, “atacatorii de popoare” nu mai erau nişte hoarde, ca pe vremea lui Dragoş Vodă sau chiar a lui Ştefan Cel Mare. Atacatori potenţiali deveniseră chiar marile imperii, cu armate de profesie.
Pentru a li se face faţă, era nevoie de alianţe, iar Ţările Române aveau deja în acest scop o alianţă, adică o înţelegere cu turcii, cărora le plăteau un tribut pentru a le apăra de celelalte imperii, ceea ce în lumea de astăzi se numeşte “taxă de protecţie”. De la o vreme, însă, responsabilii destinelor româneşti şi-au dat seama că Turcia nu mai era în măsură să ne protejeze, iar celelalte imperii din apropiere nu prezentau încredere.
În căutarea unui protector, aflat la cât mai mare distanţă şi, prin urmare, neinteresat de teritoriile româneşti, au ajuns în Prusia, unde au convenit ca, în schimbul funcţiei de domnitor pentru un tânar din familia imperială, aceasta, împreună cu Franţa, să protejeze Ţările Române de eventualii agresori. Este uşor de înţeles că oricare dintre oamenii de stat români ai vremii puteau să se ocupe ei înşişi de cele mai importante nevoi ale ţării (şi chiar se vor ocupa cu pricepere şi devotament, în continuare), dar, fără o protecţie externă, totul se năruia. Pentru această genială soluţie, noi, urmaşii lor, trebuie să le rămânem pentru totdeauna recunoscători şi să nu-i uităm, ei fiind prea mulţi pentru a-i nominaliza aici.
Aranjamentul cu Prusia putea să fie, în ceea ce-l priveşte pe cel care avea să devină domnitor (iar apoi rege), mai mult sau mai puţin reuşit. Pentru a justifica însă calificativul de “strălucit”, vom invoca doar în parte evoluţia realmente pozitivă a patriei noastre, devenită regat, datorată exclusiv celor realizate în contextul acelor zile de 10 mai succesive, care au inspirat, printre altele, şi acea alianţă româno-germană, Prusia fiind de fapt parte integrantă a Germaniei.
Sobru, cumpătat şi ponderat, regele Carol, devenit Carol I, se va dovedi a fi un adevărat neamţ. Prevederile Constituţiei au instaurat atunci doar o monarhie constituţională, aşa cum de altfel va rămâne mereu ţara noastră, pâna la prevederea funcţiei de conducător de stat, necesară pentru împuternicirea generalului Antonescu. Cu alte cuvinte, în România nu a fost niciodată instaurată o monarhie absolută, deşi acesta era modelul pretutindeni în lume. Aceasta era o altă dovadă de înţelpciune şi de prudenţă, prin care acel grup de români patrioţi şi-au păstrat pentru ei dreptul de decizie în exercitarea puterii în stat, aşa după cum se va dovedi mereu benefic pentru democraţie în ţara noastră.
Voi prelungi relatarea despre regalitate, dar voi reveni la 10 mai, subiectul nostru, numai pentru a invoca situaţii şi momente care vor demonstra câştigurile nesperate, dar imense şi indispensabile unei monarhii constituţionale în România, până la instaurarea comunismului. O voi face şi în scopul de a-i determina pe anti-monariştii actuali de bună-credinţă să reanalizeze considerentele pe care le au şi să admită că, la vremea la care ne referim, nu existau în Europa republici, ci doar amintirea din cărţi a celor din antichitatea greacă şi romană, iar un rege get-beget român nu ne folosea la nimic în confruntările externe, pe viaţă şi pe moarte, pe care ţara noastră le va birui tocmai prin regii străini, împământeniţi.
Prin căsătoria următorului rege, Ferdinand, cu Maria (nepoată de fiu a reginei Victoria a Marii Britanii şi nepoată de fiică a Ţarului Rusiei), devenită astfel regină a României, ţara noastră va avea prin ea cel mai redutabil ambasador din istorie, pe timpul tratativelor de după încheierea primului Război Mondial. Având acces nelimitat, fără a bate la uşi, în cabinetele bătrânilor miniştri şi demnitari europeni care o cunoşteau de pe vremea în care se juca la Londra printre fustele celebrei sale bunici, înarmată cu hărţi şi documente ale vremurilor, Regina Maria va impune, prin tratatele de după primul război, recuperarea de către ţara noastră a tuturor teritoriilor strămoşeşti, pierdute pe nedrept în perioadele anterioare, reuşind să realizeze ceea ce se va numi România Mare, de la Hotin până la Balcic şi Turtucaia, de la izvoarele Tisei până la Ţara Severinului.
Fiu al regelui Ferdinand şi al reginei Maria, ginere al regelui Greciei, cumnat printr-o soră cu regele Serbiei şi purtător, în continuare – ca şi urmaşul său, Mihai I – al rădăcinilor ereditare ale monarhiei britanice, Regele Carol al II-lea va promova ştiinţa şi cultura, adunându-i în jurul său pe cei mai importanţi oameni politici români din vechiul regat, dar şi din Transilvania, Basarabia şi Bucovina. A fost perioada în care capitala României devenise realmente micul Paris, ca un reper al civilizaţiei europene. (va urma)
