Cu puţin timp în urmă, am primit la redacţie un mesaj de la Eugen Caraghiaur, unul dintre cei mai vechi membri ai comunităţii române de la Montréal. Scriitor obsesiv-compulsiv, dl. Caraghiaur a ajuns la cel de-al 60-lea volum publicat la una din miile de edituri de apartament care au sufocat piaţa de carte din România şi i-au derutat pe cititori, prin sutele de mii de cărţi tipărite pe bandă rulantă, pe baza unui singur criteriu: banul.
Există scriitori care abia reuşesc să publice câte o carte la fiecare 3-4 ani, cum este, spre exemplu, cazul canadiencei Alice Munro, care tocmai a fost recompensată cu Premiul Nobel pentru Literatură.
Colegul dânsei de breaslă, ca să zic aşa, dl. Eugen Caraghiaur, a scos cel puţin câte o carte pe an, într-un ritm care i-ar face invidioşi până şi pe cei mai performanţi grafomani. Metoda folosită de domnia-sa este cât se poate de banală: îşi ia manuscrisul în buzunar, se duce la una din miile de edituri de apartament, scoate banul din buzunar şi pleacă acasă cu cele 50 sau 100 de exemplare din noua carte.
Despre cea de-a 60-a carte scoasă de dl. Caraghiaur după formula de mai sus a scris “doamna Hâncu, ziaristă din Ploieşti” – după cum mi-o prezintă chiar autorul -, care şi-a descoperit talente de critic literar.
Nu aş fi avut nicio treabă, nici cu talentele de critic literar ale d-nei Hâncu, şi nici cu cele de scriitor ale d-lui Caraghiaur. Însă dl. Caraghiaur mă tratează de “lipsit de caracter”, fiindcă am refuzat să public în “Pagini Româneşti” cronica de la Ploieşti. Mi se pare cam mult.
Drept urmare, am decis să fac eu însumi “cronica” unei cărţi la care dl. Caraghiaur a contribuit, dar pe care nu şi-a trecut-o în bibliografie. Este vorba de volumul “Antologia ruşinii după Virgil Ierunca”.
Cartea este o culegere de texte care “ies din comun prin stupiditatea, servilitatea şi neobrăzarea lor” (după cum spune chiar Ierunca), iar în ea figurează, la pag. 114, şi dl. Eugen Caraghiaur, cu două articole publicate în revista “Dreptatea” din New York, pe vremea regimului comunist. Pentru cei curioşi să le citească, volumul se găseşte şi în rafturile Librăriei Pagini Româneşti
“Ca într-un fel de oglindă a degradării vor figura aici cei care şi-au pierdut nu numai conştiinţa, ci şi măsura. Măsura supuşeniei lor faţă de regimul care a răpit României libertatea ei de a fi” – aşa îi descrie Virgil Ierunca pe cei ale căror scrieri l-au şocat prin servilismul lor faţă de regimul comunist.
“De textele acestea, dar nu numai de ele, va trebui să ne amintim bine atunci când vom încheia socotelile cu cei care azi întrec măsura propriei lor prostituţii spirituale” – ne transmitea, ca testament, Virgil Ierunca, într-un text scris în 1957.
