Sunt multe lucruri care ne unesc pe noi, românii, ca naţiune şi adesea diferenţele dintre noi, ca indivizi, sunt uşor de identificat, explicat şi, eventual, eliminat, cu puţină înţelegere şi bunăvoinţă. Unul dintre catalizatorii care ne ajută, după umila mea părere, nu numai în a elimina divergenţele, dar şi în viaţa de zi cu zi, este muzica.
Indiscutabil, catalogarea genurilor muzicale este un subiect vast, pe care prefer să-l las pe seama muzicologilor. Scopul acestei serii de articole care debutează astăzi este o prezentare, dintr-o poziţie privilegiată, a muzicii rock în general şi a muzicii rock româneşti în special, dintr-o perioadă zisă, discutabil, “de aur”. Spun “privilegiată”, în primul rând pentru că am avut norocul să trăiesc în acea fereastră de timp, într-un spaţiu tradiţional “flămând” de muzică rock – România anilor ’60-’70 şi începutul anilor ’80. În al doilea rând, am avut dublul privilegiu de a trăi această muzică atât ca ascultător, cât şi ca protagonist. Cred că acelaşi principiu care se aplică într-o banală conversaţie, şi anume că cineva nu poate fi un bun interlocutor dacă nu este, în primul rând, un bun ascultător, se aplică, poate mai riguros, şi în cazul muzicienilor.
Nu ştiu care este, în comunitatea românească montrealeză, nivelul de cunoştinţe în acest domeniu – până acum neglijat de presă, din câte am înţeles, din lipsă de “experţi”. Expert nu mă consider, dar dacă rock-ul este considerat un mod de viaţă – şi în cazul meu, acesta este un fapt – atunci cei peste 40 de ani petrecuţi în diferite “tranşee” rock îmi câştigă dreptul de a fi ascultat. Menţionez că nu sunt decât mesagerul. Important, în acest caz, va fi mesajul însuşi.
M-am născut în Cluj, în anul 1955, an care, după anumite surse, este anul de naştere al rock’n’roll-ului. Sincronicitate sau nu, am “ştiut” instinctiv care mi-e scopul vieţii. A trebuit însă să aştept câţiva anişori pentru ca destinul să se împlinească. Fiind născut într-o familie de medici (ambii părinţi), faptul acesta a avut, din punctul meu de vedere, avantajele şi dezavantajele lui. Dar să nu anticipăm, fiindcă voi reveni la acest subiect.
Anii ’50 au fost decisivi pentru formarea acestui, pe atunci, “nou” stil muzical. În special de partea americană a Atlanticului, perioada postbelică a fost deosebit de fertilă în dezvoltarea şi maturizarea unor stiluri muzicale care începuseră să apară la începutul secolului XX, cum ar fi jazz-ul şi blues-ul – stiluri cu predilecţie practicate de muzicienii de culoare -, dar şi country şi western, precum şi polcile, valsul etc., aduse de imigranţii europeni.
Mai important pentru istoria noastră este partea “colorată”, şi vom vedea mai târziu pentru ce. Printre jazzmani îi putem menţiona pe Louis Armstrong, Duke Ellington, Charlie “The Bird” Parker şi, de interes deosebit, John Coltrane şi Miles Davies, ca să numim doar câţiva. Iar pe partea de blues, ingredientul esenţial pentru naşterea rock-ului, îi putem menţiona pe Robert Johnson, Howlin’ Wolf, Muddy Waters, cei trei “regi” (care de fapt au fost patru – B.B., Albert, Earl & Freddie -, toţi King, fără a fi înrudiţi) şi, din nou de interes deosebit, Buddy Guy şi Willie Dixon – ca să amintim, şi aici, doar câţiva.
Aşadar, în acest climat muzical super-fertil, pe la mijlocul anilor ’50, apare un nou stil: rock and roll – cu exponenţi de culoare, ca Chubby Checker (vă mai amintiţi de “twist”?), Fats Domino, Little Richard, Ike Turner şi “tatăl” rock and roll-ului, Chuck Berry, dar şi mai puţin “coloraţi”, ca Ritchie Valens, Bill Haley, Eddie Cochran, Jerry Lee Lewis, Buddy Holly şi, evident, Elvis Presley (un “rege” alb, de data aceasta). Şi nu mai puţin influenţi, din punct de vedere instrumental, de data aceasta: Les Paul (care a dat numele celebrei ghitări Gibson Les Paul), şi grupul The Ventures, în US, iar în Marea Britanie, grupul The Shadows.
Deşi eram cam tinerel la vremea aceea, totuşi îmi mai aduc aminte. Întrucât ne vom referi la anii ’50 destul de des în viitoarele episoade, acum să revenim la istoria noastră. Ne vom concentra asupra anilor ’60, când geografia muzicală globală – şi implicit cea românească – s-au schimbat definitiv şi ireversibil. Întâi, prin “invazia britanică”: The Beatles, The Rolling Stones, The Yardbirds, The Animals, The Kinks, The Who etc., primul “val” care a fost o explozie muzicală cu repercusiuni mondiale, dând naştere unor legiuni de “trupe de garaj”, care, la rândul lor, încercau să copieze idolii mai sus amintiţi. Şi România, comunistă cum era, nu a făcut excepţie.
Ce a urmat a fost, din nou discutabil, mult mai important: muzicienii americani şi-au găsit propria voce. Amplificatoarele au devenit mai puternice, experimentele, muzicale sau de altă natură, mai intense şi aventuroase, sălile de spectacole, mai masive, publicul, mult mai numeros. Muzica rock a evoluat rapid, dând naştere multiplelor circuite de turnee şi festivaluri şi creând, în acest proces rock, star-urile şi superstar-urile. Dintr-o dată, rock-ul anilor ’50, rezervat “marginalilor” (studenţi, rebeli, nonconformişti etc.), a devenit muzica preferată a maselor (“proletare”, în cazul ţărilor comuniste din estul Europei).
În acest decor, pe la începutul anilor ’60, am auzit şi eu “chemarea la arme”… Aceasta nu prea era bine definită, dar ştiam instinctiv că era chemarea rock-ului, vocaţia vieţii mele.
