(urmare din numărul trecut)
Cu mult mai înainte ca Germania să piardă războiul, socotind devastatoare continuarea lui pe teritoriul naţional, Regele Mihai va hotărî capitularea armatei române, la data de 23 august 1944, urmată de ocuparea, fără lupte, a teritoriului ţării de către armată sovietică. Aceasta urma să instaureze imediat regulile unui teritoriu “ocupat”. Numai că, la acel 23 august 1944, menirea monarhiei române încă nu se încheiase.
Regele Mihai – ca urmaş direct al regilor ante-riori, deveniţi monarhi prin scenariile din zilele de 10 mai, dintr-un număr de ani succesivi – s-a dovedit de neclintit într-o împrejurare în care ştia că mai are o datorie majoră, din trecut. În anul 1941, odată cu intrarea în război împotriva Uniunii Sovietice, Regele Mihai stabilise, printr-o înţelegere secretă cu generalul Antonescu, ca acesta să ascundă în documentele de evidenţă a efectivelor cu care România urma a participa la război, două mari unităţi, bine dotate şi perfect instruite, pe care să le păstreze în ţară. Dispuse pe un aliniament convenabil, aceste două mari unităţi urmau ca, la sfârşitul războiului din Răsărit, de al cărui final victorios nimeni nu se îndoia atunci, să declanşeze prin surprindere o operaţiune de eliberare a Transilvaniei de Nord de sub stăpânirea Ungariei.
Chiar dacă, în ipoteza iniţială, generalul Antonescu urma să îndeplinească personal această misiune, arestarea lui, concomitent cu capitularea armatei române pe frontul de pe Nistru, nu-l va determina pe rege să renunţe la îndeplinirea acelui scop.
De aceea, în aceeaşi noapte, concomitent cu îndeplinirea prevederilor capitulării şi cu anihilarea unităţilor armatei germane aflate pe teritoriul ţării, cele două mari unităţi, constituite în “Armata a 4-a română”, sub comanda generalului de corp de armată Gheorghe Avramescu, vor declanşa lupta de eliberare a Transilvaniei de Nord. Devenită astfel “parte” a coaliţiei antihitleriste, Armata a 4-a română îşi va continua apoi lupta – făcând concomitent faţă unui conflict dramatic cu marea unitate operativă sovietică din zonă – până la terminarea războiului, pe teritoriul Ungariei, eliberând parţial Budapesta şi regiunea Munţilor Tatra din Cehoslovacia.
În acest fel, aliaţii occidentali, dar mai ales Uniunea Sovietică, s-au trezit chiar în momentul capitulării armatei noastre pe frontul antisovietic cu un nou aliat: cu România, a cărei contribuţie la continuarea războiului în Europa se va dovedi realmente eficientă, Regele Mihai devenind, teoretic, egalul şefilor de state din coaliţia anti-germană.
Toate planurile, în mod sigur deja pregătite de către Uniunea Sovietică pentru schimbarea regimului politic din România, concomitent cu ocupaţia militară, vor fi amânate. Va mai fi nevoie, ceea ce pare acum incredibil, de încă aproape 4 ani, pentru ca marele nostru vecin de la răsărit să reuşească să impună regimul comunist în România. Aceasta în ciuda faptului că îl avusese ca oponent doar pe Regele Mihai şi pe câţiva generali din jurul său.
Par scoase din realitate prestaţii ale unor personalităţi cărora le-am acordat mereu prezumţia de integritate. În februarie 1945, întruniţi pentru opt zile în Crimeea sovietică, la Yalta, responsabilii pentru soarta ţărilor şi popoarele lumii se vor dovedi deosebit de operativi, rezolvând “problema” României în câteva minute, într-un episod “prins” de ziarişti, şi nu înscris în documente. Atunci când, în cadrul discuţiilor, Churchill va emite părerea că Moscova face presiuni pentru schimbarea regimului politic din România, foarte vehement, Stalin va întreaba: “Dar ce se petrece în Grecia? Eu vreau să ştiu ce se petrece în Grecia!”.
În timp ce discuţiile continuau între ceilalţi, Churchill scrie pe o bucăţica de hârtie “Grecia să rămână sub influenţă occidentală, iar România sub influenţa Uniunii Sovietice”, după care împinge pe masă biletul în faţa lui Stalin. Acesta îl citeşte, îl priveşte pe Churchill şi dă din cap, aprobator. Zarurile, în privinţa României, fuseseră aşadar aruncate şi este, o repet, uimitor că Regele României, faţă în faţă cu URSS şi părăsit de Occident, va mai rezista până la sfârşitul anului 1947. Confirmarea “neutralităţii” marilor puteri occidentale, care vor lăsa România la discreţia atotpu-ternicului său vecin, rezultă de altfel din afirmaţii oficiale ulterioare. Astfel, Winston Churchill, la 8 martie 1945, spunea: “Nu este cazul să ne amestecăm prea mult în România. (…) Avem în mâinile noastre problema Poloniei şi nu doresc să fac nimic în privinţa României”. Sau Burton Berry, în raportul către Departamentul de Stat al SUA, la 7 martie 1945: “Am spus Regelui României că nu punem degetul nostru în supa politică românească. Regele a răspuns: de ce ezitaţi să puneţi degetul în supă, când ştiţi că aliatul dvs. rus îmi bagă mâna în gât?”.
Ştim cu toţii că oamenii se duc la război pentru a ucide, acceptând şi riscul de a fi ei înşişi ucişi şi aşteptând, de aceea, momentul încetării războiului, pentru a ridica deasupra tranşeelor un steag alb sau propria cămaşă, prinsă de ţeava puştii. Asta s-a petrecut pe toate fronturile de luptă din Europa, în momentul în care un grup de generali ai armatei germane, sosit la cartierul general al armatelor din coaliţia anti-germană, a depus o declaraţie de capitulare. Era în ziua de 8 mai 1945 şi devenise oficial ziua încetării războiului în Europa, ziua unei bucurii generalizate, caracterizată însă şi prin instaurarea domniei bunului plac la cel mai înalt nivel al lumii. În absenţa unui “inamic” în tranşeele din faţă, armata sovietică îşi va continua “ofensiva”, ocupând, fără luptă, aliniamente noi, chiar la o distanţă de sute de km faţă de aliniamentul din ziua precedentă, înglobând astfel în interiorul lagărului comunist, pe termen nelimitat, şi teritoriile şi localităţile – cu oamenii locului cu tot – cotropite în ultimele ore ale războiului, care, de fapt, încetase în ziua precedentă şi care altfel ar fi aparţinut lumii libere.
Acaparând puterea la 30 decembrie 1947, comuniştii români pro-sovietici vor descoperi că “9 mai, ziua victoriei armatei sovietice” va putea fi impusă şi românilor, prin folosirea coincidenţei calendaristice cu exclamaţia lui Kogălniceanu din Camera Deputaţilor, din 9 mai 1877: “Suntem independenţi!”. Două-trei decenii la rând, până prin anii ’70 ai secolului trecut, în ziua de 9 mai, în toate oraşele şi târgurile ţării pe unde se mai aflau modeste monumente din primul război mondial, grupe de 10-15 soldaţi, un profesor şi câţiva elevi depuneau flori dintr-un motiv incert: pentru armata roşie sau pentru exclamaţia lui Kogălniceanu. În mod sigur nu pentru “8 mai”, ziua reală a încheierii celui de-al doilea război mondial, şi nici pentru “10 Mai”, ziua reală a întemeierii Statului Român independent. Acum, în anul 2013, nu se mai depun flori pentru nimic: s-a instaurat “consensul”. (va urma)
