Dimitrie Gusti şi satul românesc

Dimitrie Gusti este unul dintre cărturarii români cu o activitate practică şi teoretică de rezonanţă europeană, unul dintre primii pentru care standardele ştiinţifice şi filosofice occidentale nu au mai reprezentat obiective de sincronizare, ci o constan­tă firească a propriei opere.

S-a născut la 13 februarie 1880, la Iaşi. A început Facultatea de Litere la Universitatea din Iaşi, dar, din 1900, a ales să-şi continue studiile în străi­nătate: mai întâi la Leipzig, unde, între 1900 şi 1904, a studiat filosofia (cu un doctorat în 1904) şi apoi la Berlin (1904-1909), unde a ur­mat dreptul, socio­logia şi economia politică.

Cu o asemenea formaţie academică de înaltă calificare, la două dintre cele mai renumite universităţi germane, a fost cu to­tul normal ca, în ţară, să i se deschidă larg porţile învăţământului universitar. După un scurt interludiu la Paris, unde a lucrat sub conducerea lui Émile Durkheim, se întoarce în ţară şi este numit profesor la catedra de istoria filosofiei antice şi de etică a Universităţii din Iaşi (1910-1920).

În 1920, pleacă la Bucureşti, unde îşi continuă cariera universitară, ca profesor la catedra de sociologie, etică şi politică a Universităţii din Bucureşti. Înfiinţase în 1918, la Iaşi, Asociaţia pentru Studii şi Reforme Sociale, un organism consacrat cercetării sociologice, primul de acest fel în România. Asociaţia se va muta la Bu­cu­reşti, odată cu fondatorul ei, şi va deveni, din 1921, Institutul Social Român. Dimitrie Gusti se va afla la conducerea Institutului până în 1939 şi apoi încă o dată, între 1944 şi 1948.

[pullquote]
Dimitrie Gusti spunea…

– Demnitatea nu este o atitudine agresivă, de tiranie a eului propriu. Dimpotrivă, este o condiţie etică, pentru a ne apăra convingerile proprii. De ase­menea, nu este nici o exagerare a conştiinţei de sine, ci o consecin­ţă a acesteia, atunci când ea funcţionează în condiţii sufle­teş­ti satisfăcă­toare.
– A cunoaşte Adevărul şi a nu spune tot Adevărul înseamnă a fi complicele falsificatorilor!
– Numai prin noi înşine, oricât de puternică ne-ar fi individualitatea, n-am putea ajunge la o formulă sufletească întrea­gă. În fiecare din noi sunt reprezen­taţi nu numai factorii actualităţii, ci toţi aceia care, în decursul timpurilor, au încrucişat destinul omenesc. Întreaga noastră alcătuire sufletească poartă pecetea societăţii şi culturii în cadrul cărora ne-am format. Acumulările trecutului, febrilitatea clipei de faţă şi aşteptările viito­ru­lui, toate acestea alcătuiesc în sufletul nostru o mare solidaritate de valori.
– Te laşi de carte o săptămâ­nă, ea se lasă de tine o lună. Te laşi de carte o lună-două, ea te lasă pentru un an, te laşi un an-doi, te-ai lăsat de ea pentru totdeauna.
– Personalitatea reprezintă cea mai înaltă sinteză sufletească. Misiunea personalităţii este ca prin ea să se contribuie la reali­za­rea umanităţii.
– Eroismul este o atitudine morală alcătuită din aceeaşi plămadă ca şi sa­crificiul de sine.
[/pullquote]

Din 1919, Gusti este ales membru al Academiei Române, pe care o va şi conduce, în calitate de preşedinte, între 1944 şi 1946.   Fondase, tot în 1919, o revistă – Arhiva pentru ştiinţă şi reformă socială -, care va apărea sub conducerea sa până în 1943 şi va fi atât de apreciată în Europa şi în Statele Unite, încât magnatul american Rockefeller îi va asigura finan­ţa­rea.

Printre alte demnităţi care i-au marcat cariera, trebuie menţionată cea de mi­-nistru al Educaţiei, între 1932 şi 1933, în guvernele naţional-ţărăniste conduse de Alexandru Vaida-Voeivod şi de Iuliu Maniu. S-a îndepărtat însă de PNŢ în 1938, pentru că, în vremurile tulburi de atunci, Dimitrie Gusti devenise un adept al dictaturii regale a lui Carol al II-lea, regele fiind, la rândul său, un susţinător al activităţii lui în fruntea Institutului Social Român. A simpatizat cu partidul unic al regelui, Fron­tul Re­naşterii Naţionale, drept pentru care a fost ame­ninţat cu moartea de legionari. Când Ion Antonescu a anihilat rebeliunea legio­na­ră, Gusti i-a trimis o telegramă de feli­citare.

Cu asemenea antecedente politice, la instaurarea regimului comunist, Dimitrie Gusti nu avea cum să fie pe placul noilor deţinători ai puterii. A fost înlăturat din Academia Republicii Populare Române în 1948, a fost dat afară din casă şi, lipsit de locuinţă şi de mijloace de trai, a fost obligat să apeleze la generozitatea foştilor săi studenţi. Nu a fost, totuşi, arestat. Probabil că distanţarea de PNŢ şi poziţia sa publică anti-legionară au dat impresia autorităţilor comuniste – în căutare de legitimizare prin racolarea unor intelectuali de marcă (Mihail Sado­veanu, Mihail Ralea, George Călinescu, Camil Petrescu ş.a.) – că este “recuperabil”. Mai ales după ce-i demonstraseră de ce sunt în stare. I s-au făcut oferte de colaborare, pe care Gusti le-a refuzat. A acceptat totuşi să participe la unele ceremonii oficia­le în U.R.S.S. şi să fie membru al A.R.L.U.S. (Asociaţia Română de Legă­turi cu Uniunea Sovietică). Erau angajamente minore, ce nu presupuneau concesii civice sau profesionale.

Dimitrie Gusti a murit la 30 octom­brie 1955, lăsând în urma sa o operă durabilă, pe care regimul comunist nu a avut motive s-o izoleze sau s-o distrugă, fiindcă era deasupra oricărei ideologii sau filosofii militante. Este vorba, mai întâi, de faptul că, datorită lui, a apărut şcoala sociologică ro­mânească, ale cărei cer­cetări şi dezvoltări teoretice au fost apreciate şi pe plan european. În al doilea rând, este vorba despre contribuţia sa esenţială la cunoaşterea civilizaţiei rurale tradiţionale a poporului ro­mân. Dimi­trie Gusti a inaugurat la noi cercetarea sociologică interdisciplinară efectuată nu în laboratoare sau în biblio­teci, ci pe teren, la faţa locului, în diferite zone rurale.

Cu începere din 1925, echipe formate de el – ce cuprindeau numeroşi studenţi dar şi specialişti din mai multe domenii (cosmologi, istorici, psihologi, economişti, filologi şi lingvişti, folclorişti etc.) -, aflate sub îndrumarea principalilor săi colaboratori (H. H. Stahl, Traian Herseni şi Octavian Neamţu) parcurgeau şi cercetau teritoriul ţării în zig-zag. Nu treceau dintr-un sat în altul alăturat, pentru ca percepţia diferitelor nuan­ţe specifice fiecărei localităţi (de lim­bă, de obiceiuri, de rituri etc.) să fie mereu proaspătă. Până în 1935 au fost cercetate în acest fel peste 600 de sate. Rezultatele au fost consemnate în lucrări monografice de mare interes.

Una dintre cele mai importante reali­zări ale lui Dimitrie Gusti, o adevă­rată în­cununare a activităţii sale so­cio­lo­gice, a fost crearea, în 1936, îm­preună cu H. H. Stahl şi Victor Ion Popa (ca proiectanţi), a Muzeului Satului Ro­mânesc din Bucu­reşti. La deschi­derea lui, pe 17 mai 1936, muzeul se întindea pe o suprafaţă de 4500 mp şi cuprindea 29 de case transportate din lo­cul lor de ori­gine şi remontate în muzeu, o biserică de lemn maramureşeană, cinci mori de vânt, o moară de apă, un teasc de ulei, o insta­laţie de fabricat ţuică, o construcţie pentru prepa­rarea şi depozi­tarea temporară a peştelui “şi alte anexe care însumau cam tot ce cuprin­dea un sat obişnuit” (Paula Popoiu).

Muzeul, mult amplificat în zi­lele noastre, a devenit unul dintre obiectivele turistice cele mai importante din România, cu sute de mii de vizitatori străini în fiecare an.