GuitarNu ştiu dacă titlul Istoria rock-ului românesc este pertinent; probabil că o pagină din istoria rock-ului românesc ar fi mai adecvat. Seria aceasta de articole reprezintă, pe de o parte, încercarea de a relata o istorie trăită de subsemnatul şi, prin urmare, cei care vor avea texte de genul “nu, nu e aşa, să-ţi spun eu cum a fost, că am fost acolo…” ar fi descalificaţi din start.

Pe de altă parte, cei interesaţi să citească o istorie/cronică a rock-ului românesc sunt invitaţi să citească lucrările bunului meu prieten Doru “Rocker” Ionescu, adevăratul cronicar/ arhivar al rock-ului românesc (Club A – 42 de ani este prima care îmi vine în minte). Articolele mele pot, eventual, să completeze, dar nu să înlocuiască lucră­rile bine documentate ale lui Doru.

Prin urmare, în această serie de articole veţi găsi amuzament, experienţă, şi, even­tual, câte un mic şi nepreţuit grăunte de istorie relevantă. Şi, cu această precizare făcută, iată-ne în România post-belică! Din nou, cu riscul de a deveni un leitmotiv, trebuie să menţionez că poziţia mea în lume a fost privilegiată.

Privilegiul, de această dată, a fost de a avea un bunic, tatăl mamei mele, care “şi-a servit patria sub patru regi şI o republică”, ca să-i citez cuvintele. Un om cu totul deosebit, de o cinste şi un curaj absolut ieşite din comun, care a făcut, printre altele, ambele războaie mondiale activ pe front, a descoperit

şi denunţat o tentativă de atentat împo­triva Regelui Carol al II-lea, iar când, dintr-un motiv sau altul, promisiunile Majestăţii Sale nu s-au materializat, nu a ezitat să iasă la raport la următoarea vizită a regelui, cu cuvintele: “Majestate, nu aveţi cuvânt!”.

Ca o consecinţă, a fost încarcerat pentru lezmajestate. Frumoasă compen­saţie pentru salvarea pielii Majestăţii Sa­le!, aş zice eu. Dar bunicul, student la şcoala vieţii, a interpretat-o ca pe o altă lecţie, trecută cu examen cu tot. Dar gloria străbună, pe străbuni cinsteşte…

Menţionez aceste fapte pentru că o parte din simţul de justiţie şi firea de necompromis ale bunicului cred că le-am moştenit şi eu.

Dar, să revenim la subiect. Printr-un concurs de circumstanţe, părinţii mei, amândoi studenţi la medicină, au decis să-şi lege destinele şi să pecet­lu­ias­că pactul cu procrearea subsemnatului, fără acordul prealabil al respectivelor familii, bineînţeles. Şi se mai mirau cu cine semăn eu, de fac treburile după cum mă taie capul…

Aşa că, în acest climat oarecum nesigur, am venit pe lume. În general, în pântecul mamei, pruncii stau liniştiţi, la adăpost, şi aşteaptă termenul pentru ieşire. Nu şi subsemnatul. Atâta m-am învârtit, până când am reuşit să-mi înfăşor cordonul ombilical de trei ori în jurul gâtului.

Fiecare vine în lumea asta plân­gând. Eu, din cauza buclucului cu cordonul, eram cam vineţiu şi nu sco­team un sunet. Aşa că, după tăierea lui, doctorul m-a luat la palme până am început să ţip. Fii bine­venit în Ro­mâ­nia post-belică! Şi cum se cheamă localitatea asta? Cluj!

Bun! Dar ce se întâmpla cu studen­ţii după terminarea facultăţii? Stagiul obligatoriu la ţară: Ilisua, Lugoj, Tulca – toate sate prin care am trecut ca pruncul “doftorilor”. Dar, pentru ca să nu mă “ruralizez” complet, am mai făcut şi unele “stagii orăşeneşti” la Cluj, sub supravegherea atentă şi mult mai experimentată a bunicilor (maternali), ajutaţi de mătuşi (cele două surori ale mamei), care nu se mai săturau să admire cali­tăţile “odoraşului”.

Clujul anilor ’58-‘60 era o lume total diferită de cea de azi: cozi intermi­nabile, totul se vindea numai cu carte­le. Îmi aduc bine aminte, pentru că bunica mă lua în mod regulat cu ea – în România postbelică, baby-sittera era o comoditate rară.  De cele mai multe ori, plecam cu noaptea-n cap, iar odată ajuns acolo, fie mă jucam cu alţi “cocârdăi” aflaţi în aceeaşi situaţie cu mine, fie trăgeam cu urechea la discuţiile celor mari, ma­rea majoritate pensionari, din generaţia bunicilor. Raiul comunist trâmbi­ţat de Gheorghiu-Dej şi de gaşca lui “proletară” se contura în nuanţe cam întu­necate.

Deşi am început să citesc (ziarul) cu interes de la trei ani, şcoala a fost o cu totul altă poveste. Revenit după unul din “stagiile clujene”, am început clasa I la Tulca, unde părinţii “dofto­ri­ceau” în momentul acela. Trebuie să menţionez că tinerii mei părinţi erau şi puţin cheflii – ca orice respectabil proaspăt absolvent – şi, prin urmare, nu erau ieşite din comun chefurile de sfârşit de săptămână cu dăscăliţa, stomatologul şi alte cupluri de “doftori” – pătura intelectuală de prin satele şi orăşelele învecinate. Aici, acor­deonul şi vocea lui taică-meu erau, bineînţeles,  nelipsite, ca şi trasul meu cu urechea, în ciuda apostrofărilor: “Faţa la perete şi închide ochii!”. Ochii da, dar urechile nu.

Aşa am învăţat una dintre primele lecţii din viaţa oricărui muzician, una dintre cele mai importante, ascultatul.

Eram încă departe de muzica rock, dar făceam primii paşi într-o bună direcţie. (va urma)

Ad
Articolul precedent10 Mai, o zi cât o istorie (III)
Articolul următorDimitrie Gusti şi satul românesc
Avatar
După o fertilă carieră de rocker în România - membru, printre altele, al grupurilor Compact, Metropol şi Metrock -, Marius Luca s-a stabilit la Montréal în 1982. Aici a absolvit Trebas Institute, după care şi-a continuat viaţa de rocker pe continentul nord-american, atât pe scenă, cât şi în culisele ei. De menţionat, printre altele: director de sunet la prestigiosul “Cabaret” al Cazinoului din Montréal, între anii 2000-2002, şi lutier prin­cipal la magazinul “Italmelodie”, între anii 2002-2008. În prezent, este membru fondator al gru­- pului montrealez “Organic Noise Experiment - O.N.E.” şi lutier la firma proprie, “Luthier 911”.