Traian Băsescu îşi caută “Medvedev-ul”

Dreapta românească – adică aceea care, teoretic, ar trebui să reprezinte alternativa la cataclismul istoric numit USL – s-a pus pe o păruială internă, din care e greu să mai înţelegi ceva şi care nu face decât să o discrediteze grav. Şi, din nefericire, semna­lul păruielii l-a dat însuşi Traian Băsescu, dispus, se pare, la orice pentru a-şi conserva puterea şi dincolo de 2014.

Miza aparentă a acestei păruieli este, culmea, unificare dreptei. Partidul Mişcarea Populară, Forţa Civică şi IRL (grupul disident desprins din PNL), presează PDL să accepte unificarea dreptei într-un singur partid, în care să se dizolve toate, rapid, înainte de alegerile europarlamantare. PDL, cel mai mare partid al dreptei, acceptă ipo­teza unificării, dar printr-o fuziune prin absorbţie în PDL a celorlalte partide, după europarlamentare.

Între timp, PDL a început procesul de alegeri interne pentru stabilirea, prin votul direct al tuturor membrilor partidului, a propriului candidat la preşedinţie. Un demers care pare să-l enerveze la culme pe Traian Băsescu, care a declanşat un atac furibund împotriva favoritului la obţinerea acestei candidaturi, fostul ministru al Justiţiei, Cătălin Predoiu, a cărui decredibilizare o urmăreşte cu tenacitate.

Traian Băsescu pledează pentru ca această candidatură să fie atribuită, din partea dreptei unificate, fostului premier Emil Boc, care însă nu pare dornic de o asemenea luptă. Cealaltă variantă pare eterna Elena Udrea. Dar consilierul prezidenţial Sebastian Lăzăroiu lasă să se înţeleagă că voturile lui Traian Băsescu ar putea merge, într-un eventual tur al doilea, şi către Călin Popescu Tăriceanu, dacă acesta ar fi candidatul PNL.

Acestea fiind faptele, mă întreb şi eu, logic, câteva lucruri.

Cum de Partidul Mişcarea Populară, creat în vară tocmai prin desprinderea de PDL, deci pe principiul fărâmiţării, partid asumat de Traian Băsescu, devine acum un atât de fervent susţinător al unificării cu PDL-ul din care s-a rupt? De ce ar accepta PDL – un partid stabilizat intern şi intrat pe un trend ascendent – să se dizolve, împreună cu partide cu mult mai mici, într-o forma­ţiune nouă şi să renunţe la identitatea lui?

De ce Traian Băsescu este atât de înverşunat împotriva candidatului PDL? Tocmai domnia sa, care spunea că ar fi o eroare ca PSD să nu aibă candidat propriu la prezidenţiale? Adică ceea ce e recoman­-dabil pentru PSD nu îi este permis PDL? De ce vrea Taian Băsescu desemnarea unui candidat de sus în jos? De ce nu acceptă competiţia liberă între cei care doresc să îşi asume această sarcină, urmând ca exact performanţa în această întrecere să genereze candidatul cel mai credibil, cel mai potrivit să înfrunte PSD?

De ce este atât de înverşunat să îl decredibilizeze pe Cătălin Predoiu, ministrul care a făcut o reală reformă a Justiţiei, îna­inte ca acesta să fi luat cu adevărat startul?

I se pare preferabil Călin Popescu Tări­ceanu, cel pe care l-a declarat cel mai slab premier al României şi cu care s-a luptat atât de aprig în primul său mandat?

Răspunsul care se profilează e trist. Traian Băsescu pare să nu conceapă o viaţă politică fără ca ea să îl aibă în centru, ca actor principal. Nu luptă nici pentru Emil Boc, nici pentru Elena Udrea, candidaţi foarte comozi pentru USL, din cauza vulnerabilităţilor lor, ci exclusiv pentru conservarea propriei puteri. Şi pentru asta are nevoie să nu existe concurenţă. Aşa că pare să lupte din răsputeri pentru a bloca apariţia oricărui lider independent de el pe dreapta politicii româneşti.

Traian Băsescu nu dă semne că ar căuta candidatul cel mai puternic al dreptei. Dacă ar face-o, l-ar căuta tocmai în competiţie. Caută candidatul pe care să-l do­mine, indiferent dacă acesta este apt să câştige sau nu, şi care să nu îi ameninţe în niciun fel propria poziţie politică. Traian Băsescu îşi caută “Medvedev-ul”. Iar vina lui Cătălin Predoiu pare a fi că nu e omul preşedintelui.

Mai întâi, preşedintele ne-a spus că, după expirarea celui de-al doilea mandat, se va retrage pe mare. Apoi s-a răzgândit şi  ne-a spus că va face o şcoală politică, pentru ca, în final, să declare că, asemeni lui Ion Iliescu, va ieşi din viaţa politică doar cu picioarele înainte. 10 ani de putere sunt prea mulţi. Generează dependenţă.