Îl ştiţi, probabil, de la televizor sau de prin ziare, pe ministrul român al Afacerilor Externe. Este domnul acela tinerel, tuns regulamentar şi cu aer funcţionăresc, care într-o vreme părea că-l imită pe Adrian Năstase în ton şi gestică. Până acum nu a ieşit în evidenţă cu vreo idee interesantă referitoare la ce se întâmplă în jurul României sau chiar ceva mai departe de graniţe, acolo unde s-au stabilit sute de mii de cetăţeni ai ţării din care veniţi şi dumneavoastră. Asta deşi s-ar fi impus, uneori, să fie mai prezent în “bucătăria” europeană şi internaţională. Declaraţiile inacceptabile la adresa României făcute de înalţi oficiali maghiari şi ruşi, campania de presă împotriva românilor dusă de mass-media britanică şi asistenţa consulară modestă oferită cetăţenilor, la mii de kilometri de casă – iată doar câteva dintre dosarele asupra cărora Ministerul de Externe ar trebui să se aplece cu mai mare atenţie.
Totuşi, domnul ministru a fost cuprins recent de un puseu de demnitate naţională, la aflarea veştii că UE şi Canada au semnat un acord de liber schimb, document ce va fi trimis spre ratificare parlamentelor din ţările membre ale Uniunii. Cum România şi Bulgaria au rămas singurele state din “lumea occidentală” ai căror cetăţeni mai au nevoie de vize pentru a pune piciorul pe pământ nord-american, domnului ministru i-a trecut prin minte că e momentul să pună şi el… piciorul în prag. După cum aţi aflat, omul nostru şi-a dat cu părerea că Parlamentul nu va vota acordul Canadei cu UE, dacă nu sunt eliminate vizele pentru români. Un adjunct al său, secretar de stat, s-a grăbit să-l scuze, spunând că “a vorbit în nume personal”.
Oricum au întors-o colegii domnului ministru, lumea s-a cam inflamat, dar cel mai tare au făcut-o românii, recurgând, cum altfel?!, la “românisme”. Aici nu-i vorba de a-i lua apărarea unui ministru destul de şters şi neinspirat în multe momente, ci de a da dovadă că ai respect faţă de naţiunea căreia îi aparţii. A-ţi pune cenuşă în cap şi a face sluj în faţa unei mari puteri, oricare ar fi ea, nu te ajută la nivel colectiv şi, se înţelege, nici la nivel individual. Asta pentru că, orice s-ar spune, mulţi, foarte mulţi oameni te judecă, încă, după comunitatea / poporul / naţiunea căreia îi aparţii.
Mi se pare cel puţin nedemn să ajungi până într-acolo încât să susţii că nu merităm “să ni se scoată” vizele. Români de pretutindeni s-au grăbit să mai dea şi ei o dată cu bâta-n baltă după ministrul-minune, spunând că şi aşa avem o imagine proastă şi că nu e cazul să mai vină şi alţii, să ne-o strice şi mai tare. Am înlemnit când mi-a căzut privirea pe un material din publicaţia britanică “The Daily Express” în care trei tineri români, stabiliţi la Londra, afirmau că “nu ar trebui lăsaţi şi alţii să vină, pentru că oricum e greu să găseşti un loc de muncă”.
Oameni buni care trăiţi în “lumea civilizată”, ar fi timpul să pricepeţi că nu poţi pedepsi o naţiune pentru câteva reţele infracţionale, ce pot fi destructurate cu puţină voinţă politică. Aşa cum n-ai dreptul să-i elimini din examen pe toţi studenţii dintr-o sală unde câţiva copiază. Autorităţile române pot fi şi trebuie constrânse să rezolve această problemă, inclusiv prin presiunea societăţii civile.
După cum aţi observat, nici nu am pomenit numele acestui ministru de Externe vremelnic, dintr-un guvern la fel de vremelnic şi dintr-o clasă politică ce şi-a croit singură drum spre haznaua istoriei. Aici vorbim despre acea Românie moştenită de la bunicii noştri, cu lucrurile ei bune şi cu istoria ei plătită scump, de care suntem mândri toţi cei care gândim în limba în care eu vă scriu acest articol.
Nu cred că avem voie să uităm că defectele noastre de astăzi, care ne împiedică, printre altele, să călătorim şi să muncim liberi acolo unde vrem, le-am căpătat în aproape 70 de ani de haos moral, de comunism şi de aşa-zisă tranziţie către nicăieri. Aceşti 70 de ani de mizerie morală au fost posibili şi prin contribuţia liderilor unor state care acum ne predau lecţia democraţiei şi strâmbă din nas în faţa ţiganilor, deşi deunăzi ne acuzau de discriminare. Îngăduiţi-mi numai un nume: Winston Churchill, care s-a spălat pe mâini de România, cedându-i-o cu largheţe prietenului Stalin.
“Templele democraţiei” uită adesea de datoria lor morală faţă de estul Europei, dar reacţionează totuşi atunci când li se reamintesc anumite fapte. Uitaţi-vă numai la Ungaria, Cehia şi Polonia, toate strivite cândva sub cizma “pravoslavnicului” soldat sovietic. Au ştiut cum să-şi joace cartea la masa verde a istoriei, având şi marele noroc de a nu li se fi exterminat întreaga elită. România, din păcate, a cunoscut “fenomenul Piteşti”, unic în lume, şi colectivizarea cu pistolul la tâmplă. Cum mai poţi fi teafăr după asemenea traume colective, urmate de o jefuire fără precedent a economiei naţionale?
Ar trebui măcar să ne gândim la aceste lucruri înainte de a ne da cu sete peste degete, în crizele noastre de individualism feroce.
