Emil Racoviţă – un savant european

Cine studiază istoria biologiei dintre 1890 şi 1940 nu poate face abstracţie de opera de mare valoare a lui Emil Racoviţă, întemeietorul unei ştiinţe, speologia, şi unul dintre cei mai respectaţi savanţi europeni ai vremii lui.

S-a născut la 15 noiembrie 1868, la Iaşi, într-o familie cu vechi rădăcini boie­reşti, care a dat Moldovei din secolul al XVIII-lea doi domnitori, Mihai şi Constantin Racoviţă. A urmat şcoala primară la Iaşi, unde l-a avut învăţător pe Ion Creangă, şi tot la Iaşi a absolvit liceul, în 1886, avându-l la catedră pe Grigore Cobălcescu, primul profesor de geologie şi mineralogie din România, care i-a insuflat pasiunea pentru ştiinţele naturii.

[pullquote]
Din spusele lui Emil Racoviţă

Pe scara fără sfârşit a vremurilor, încet-încet trudeşte omenirea, când trasă în jos spre întuneric de super­sti­ţiile ignoranţei, când trasă în sus spre lumină de adevărurile ştiinţei… A şti sau a nu şti, aceasta e întrebarea!

Căci a nu şti înseamnă: supersti­ţii, egoism orb, concurenţă sălbatecă, neînţelegere, duşmănire, război, foa­mete, prăpăd.

A şti înseamnă pentru omenire : organizare temeinică, activitate ra­ţio­-nală, cooperatism, solidaritate, evoluţie paş­ni­că.

A şti înseamnă pentru om: a-şi trăi timpul de a fi cu mulţumire şi a aştepta clipa de a nu fi cu seninătate.

Şi în rezolvarea problemelor eco­nomiei sociale, rolul ştiinţelor naturii trebuie să fie covârşitor. Problema alimentării populaţiilor mereu cres­cânde se dezvăluie din ce în ce mai greu de rezolvat şi e din ce în ce mai gravă, din cauza dezechilibrului produs de avântul relativ prea grăbit al industriei, de starea rudimentară a a­gri­culturii şi de exodul ţăranului spre oraşe. Folosirea empirică a materiilor prime şi a muncii omeneşti nu mai satisface nevoilor; am intrat deja, şi î­na­intăm cu paşi grăbiţi, în faza ex­ploa­tării ştiin­ţifice a acestor bunuri pământeşti. Industrializarea agriculturii, stan­dar­dizarea industrială, taylorizarea muncii nu sunt decât ex­pre­siile verbale ale acestei măreţe re­-voluţii sociale. Organizaţiile sociale româneşti se aşează treptat pe baze evoluţioniste şi se îndreaptă grăbite spre cooperatismul naţional şi inter­naţional, sub presiunea inexorabilă a interdependenţei economice a po­poarelor. [/pullquote]Familia voia însă ca tânărul Emil să urmeze o carieră în magistratură, drept care, însoţindu-l în Franţa în 1886, l-a determinat să urmeze Facultatea de Drept la Universitatea din Paris. Şi-a luat licenţa în 1889, dar nu a intrat în magistratură, ci a urmat, în paralel, la Sorbona, Facultatea de Ştiinţe, unde a avut din nou un foarte bun profesor, de data asta la zoologie, în persoana lui Henri de Lacaze-Duthiers. A susţinut licenţa în 1891, ca şef de promoţie, şi a început să lucreze în două laboratorare înfiinţate de profesorul Lacaze-Duthiers, specializându-se în fauna marină şi pregătindu-şi doctoratul, pe care l-a susţinut, cu mare succes, în 1896, devenind astfel bine cunoscut în lumea ştiinţifică europeană.

Ca urmare a acestei notorietăţi, Emil Racoviţă este invitat să facă parte din personalul ştiinţific al navei Belgica, proprie­tatea lui Adrien de Gerlache, care a organizat o expediţie de cercetare a Antarcticii. Belgi­ca părăseşte oraşul Anvers la 18 august 1897, având la bord o echipă internaţională de cercetători din Belgia, Polonia, Norvegia, Statele Unite şi România, şi ajunge la Polul Sud la 13 decembrie. Era o echipă de tineri savanţi deja celebri, dintre care cel mai în vârstă era medicul american Frederick Cook, de 32 de ani.

În Antarctica, tinerii desfăşoară o acti­-vitate ştiinţifică intensă şi variată. Ei desco­peră mai multe insule şi una dintre ele este numită, la sugestia lui Emil Racoviţă, Cobălcescu (trecută pe multe hărţi cu o grafie inexactă, Cobalescou).

Corabia exploratorilor coboară mult spre sud şi, cu începere de la 28 februarie 1898, este imobilizată între gheţuri. Cerce­-tă­torii nu îşi pierd însă optimismul, ci îşi continuă cercetările, cu tenacitate şi în pofida climatului dur. Emil  Racoviţă strânge un vast material de observaţie cu privire la viaţa pescăruşilor (goelanzi),  a pinguinilor imperiali, a focilor şi balenelor. El va atrage atenţia, într-un studiu extrem de bine documentat, asupra pericolului de extincţie a balenelor, din cauza vânării lor excesive.

În cele din urmă, cu mari eforturi, echipajul reuşeşte să elibereze Belgica din strânsoarea gheţurilor şi, la 5 mai 1899,  ajunge la Anvers. Primirea este foarte caldă şi toţi membrii echipei ştiinţifice vor cunoaşte de acum încolo, fiecare în domeniul său, o carieră strălucită.

Emil Racoviţă va rămâne 20 de ani în Franţa, unde va activa ca subdirector la laboratorul Arago de Banyuls-sur-Mer, acolo unde lucrase şi în perioada când îşi pregătea doctoratul. Dar va conferenţia şi va prezenta uriaşul material strâns în cursul expediţiei la Polul Sud, sub conducerea lui Adrien de Gerlache, pretutindeni în Europa – inclusiv în România, desigur. Rezultatul teoretic al experienţei sale de explorator al Antarcticii este lucrarea The life of animals and plants in Antarctica

Din 1904, începe să se intereseze de fauna cavernicolă şi explorează circa 1400 de peşteri din Europa şi Africa, demonstrând că, în ciuda opiniei contemporanilor, fauna aceasta era extrem de bogată. În 1907, se căsătoreşte cu una dintre colaboratoarele sale, Hélène Boucard. În acelaşi an, publică lucrarea Essai sur les problèmes biospé­lé­olo­giques, lucrare fundamentală datorită căreia devine, alături de prietenul şi parte­nerul său de explorări cavernicole, entomologul francez René Jeannel, unul dintre întemeietorii unei noi ştiinţe, speologia (Emil Racoviţă, urmat şi de majoritatea cercetătorilor, a renunţat la silaba le, pentru comoditatea pronunţiei şi scrierii).

În 1920, Racoviţă se întoarce în ţară şi este numit profesor titular la catedra de bio­logie nou înfiinţată la Universitatea din Cluj. Tot în acest an devine membru al Academiei române, pe care o şi pre­zi­dează între 1926 şi 1929. În 1920 obţine prin lege înfiinţarea pri­mului institut  de speologie din lume, la care este numit director. Prietenul său René Jeannel vine şi el la Cluj, ca profesor de biologie generală, în departamentul condus de Emil Racoviţă. Celor doi li se alătură, în 1924, un al treilea colaborator, elveţianul  Pierre-Alfred Chappuis, hydrobiolog. Toţi trei vor colabora strâns la conducerea Institutului şi nu se vor despărţi decât în momentul când Rene Jeannel, în 1927, iar Pierre-Alfred Chappuis mult mai târziu, după 1940, vor obţine alte responsabilităţi ştiinţifice în ţă-rile lor.

Institutul a continuat să scoată o revistă, Biospeologica, întemeiată de Emil Racoviţă în 1907, care a dobândit o reputaţie internaţională.

Dictatul de la Viena, cu trecerea Clujului la Ungaria, l-a obligat însă pe savantul român să se refugieze la Timişoa­ra. Institutul de Speologie a rămas la Cluj, sub conduce­rea lui Pierre-Alfred Chappuis, dar, practic, activitatea lui a încetat. Realipirea Clujului la România, după 1944, i-a permis lui Emil Racoviţă să se în­toarcă şi să-şi reia lucrul la Institut. Dar, în noiembrie 1947, se îmbol­nă­veşte de o pneumonie care se dovedeşte fatală.

Emil Racoviţă moare la 19 noiembrie, în vârstă de 79 de ani, după o viaţă de neobosită activitate ştiinţifică, desfăşurată până în ultima zi.