Categoric, nu a fost un an fast pentru primarii din părţile cele mai populate ale Canadei. La Montréal, Laval şi în alte mai mici oraşe din zonă, s-a lăsat cu demisii, ba chiar şi cu arestări. Iar cazul primarului Rob Ford, de la Toronto, a făcut înconjurul lumii.
Zilele acestea, se împlineşte exact un an de când Gérald Tremblay şi-a dat demisia, în urma dezvăluirilor privind corupţia din primărie – la care el nu participase totuşi, în mod direct. Rob Ford refuză în continuare să demisioneze, deşi a admis, până la urmă, greşelile de care se face vinovat. Toamna trecută, a fost filmat drogându-se (deci nu în tinereţe, ci pe timpul mandatului). Cu toate acestea, şi-a petrecut ultimele luni negând, cu înverşunare, faptele.
Ca primar (din 2010), Ford se pare că a făcut lucruri bune: s-a dovedit eficient în problemele fiscale şi gospodăreşti şi mulţi sunt gata să-l sprijine în continuare. Dar, cel mai important, a fost un populist pe cinste. Şi-a atras de partea lui ziarele cu cea mai mare priză la public; acestea, prin mediatizarea reuşitelor sale, i-au creat o aură de individ apropiat de oameni, care le înţelege problemele şi nu ezită să le dea o mână de ajutor, la nevoie.
Deşi provenit dintr-o familie foarte bogată, Rob Ford a jucat mereu cartea “omului obişnuit”. Un singur exemplu: deşi pentru funcţia de primar avea dreptul la un şofer, a refuzat acest privilegiu şi a continuat să-şi conducă maşina. Toate ar fi bune şi frumoase dacă, pe timpul mandatului, nu ar fi făcut prostii la volan – a fost surprins citind şi scriind mesaje, vorbind la celular, depăşind tramvaiul oprit în staţie, făcând semne nu tocmai drăgălaşe partenerilor de trafic.
Tot pe timpul mandatului, Ford a fost fotografiat sau filmat în stări bahice (nu la volan, totuşi) sau în situaţii de agresivitate faţă de diferite persoane. De altfel, în ultima vreme, ziariştii îl tot bâzâiau cu întrebări legate de presupusul său consum de droguri, iar atitudinea lui nepoliticoasă mi-a amintit de scenele dâmboviţene, ale baştanilor cinici care, ştiindu-se la adăpost de lege, sfidau pe toată lumea din limuzinele lor cu geamuri fumurii.
Dar mai e un aspect care m-a dus cu gândul la moravurile mioritice. Nu m-au şocat atât drogurile sau minciunile repetate – deşi sunt lucruri destul de grave – cât faptul că primarul celui mai mare oraş canadian spunea că şeful poliţiei minte şi îi cerea să facă dovada spuselor sale. Asemenea acuzaţii între reprezentanţii unor instituţii importante nu au ce căuta într-o ţară “normală”, iar încercarea lui Ford de a “pasa motanul” a fost de-a dreptul aiuritoare.
Am avut emoţii şi în celălalt caz recent, al celor trei senatori care au decontat din banii contribuabililor sume cheltuite în scop personal – Mike Duffy, Patrick Brazeau şi Pamela Wallin. Vedeam scenele din România, în care parlamentarii infractori se apără unii pe alţii, votând împotriva ridicării imunităţii. Până la urmă, după zile întregi de discuţii aprinse, în Canada a câştigat cinstea, iar cei care au încasat bani necuveniţi “din greşeală”, cum pretind, au fost suspendaţi din funcţie. Desigur, cazurile vor fi anchetate.
Este un fapt cunoscut că în politică se minte. E un fel de regulă generală; tocmai de aceea oamenii nu au încredere în politicieni. Se minte, dar nu se minte sfruntat şi, mai ales, nu se fură porceşte – cel puţin aşa stau lucrurile în “ţările civilizate”. Aici, candidaţii nu intră în politică pentru a se îmbogăţi. O fac, în cel mai rău caz, din orgoliu, dar dorinţa de a schimba lucrurile în bine o au toţi, în principiu. Mai ales că sunt slujbe grele, în care orice faci sau nu faci se interpretează şi trebuie să dai socoteală atât propriului partid, cât şi alegătorilor. Plus că răspunzi de prostiile tuturor celor din subordinea ta.
Dar, pentru a ajunge acolo, e musai să spui ce vrea publicul să audă. În doze mai mici sau mai mari. Populiştii spun numai asta, dar, fără un anumit grad de populism, nimeni nu poate câştiga votul popular. Dacă ar vota specialiştii, altele ar fi rezultatele.
Ni se reaminteşte adesea ce important este să votăm, cât de greu s-a câştigat acest drept şi cât de netrebnici suntem dacă-l irosim. Dar nu vi se pare că astăzi votul maselor nu ne mai ajută să trăim în societăţi mai bune, ci reprezintă mai mult o formă de legitimare a celor care ajung la putere? Prin vot, ei primesc un mandat şi sunt liberi să-l pună în practică aproape cum doresc, deşi asta va însemna mereu încălcarea faimoaselor promisiuni electorale.
În puţinul timp liber pe care-l au, oamenii preferă să se relaxeze decât să-şi mai ia o sarcină, aceea de a se informa în privinţa alegerilor. Absenteismul e imens, iar dintre cei care merg la urne, o mulţime votează cu imaginea candidaţilor, nu cu soluţiile pe care ei le propun la problemele existente. Oricum, în campanie, toţi vor trebui să vorbească despre reducerea taxelor şi cheltuielilor şi despre cum vor ge-nera ei bunăstare, siguranţă, fericire.
Sunt marile noastre păcate, astăzi: nu mai găsim resurse pentru a ajunge la esenţe (ne limităm la imagini) şi nu vrem să auzim adevărul (ne place să fim minţiţi frumos). Toţi suntem vinovaţi – de altfel, de când cu libertăţile pe care le-am câştigat în toate domeniile, nici nu mai avem pe cine da vina, ne construim singuri lumile în care trăim.
Soluţia nu este să ne abţinem de la vot când nu ne-am făcut temele, ci tocmai să ne facem temele, încetând să mai dăm vina pe lipsa de timp sau pe căţelul care a înghiţit caietul.
