În bucătărie, la cafea, am vorbit despre una dintre nurori, soţia mezinului, soră medicală la un spital bucureştean. Apoi despre medicii care pleacă întruna din ţară. Păreau sincer îngrijoraţi. “Nu-i nicio problemă, le-am zis, unul ne va rămâne, cu siguranţă: Doctor Ponta.” Au zâmbit, în urmă cu un an votaseră în beneficiul lui.
M-am îndreptat apoi spre curtea casei de alături, aveam de pus roţile cu pneuri de iarnă la maşină. Văru-meu m-a urmat, dornic să mă ajute. A fost şofer de camion. De 20 de ani nu mai conduce, acum doi ani a vândut şi carcasa fostei lui Dacii, în care dormea câinele Lăbuş, încă prezent prin curte, dar tot ştie să aprecieze o maşină. Era însoţit de ţârcovnic, venit la el în vizită, pentru o partidă de table.
Cricul nu era agăţat la locul lui, în stânga portbagajului, nu era nici lângă roata de rezervă, sub podeaua portbaga-jului. “Mi l-au furat la service, iarăşi!”, le-am zis.
În urmă cu trei ani şi jumătate, pe când maşina încă aparţinea mamei mele, cricul a dispărut într-un service, la Craiova. A fost recuperat o lună mai târziu, când emisarul maică-mii i-a bătut obrazul mecanicului de la respectivul service, iar acela s-a scuzat, spunând că motivul săririi cricului din maşină nu fu-sese necinstea, ci o regretabilă neatenţie.
Văru-meu şi-a amintit că a avut cândva un cric şi a plecat să-l caute. S-a întors cu un cric ruginit, cu manivela lui, cu un levier şi cu nepotul de 6 ani, elev în “clasa zero”, copilul băiatului celui mare.
A băgat cricul sub maşină, la roata de pe stânga-spate. L-a potrivit cu greu sub pragul uşii, temându-se că nu a ales locul just. Cu manivela, a încercat să slăbească unul din cele patru şuruburi ale roţii. A crescut forţa până când cheia din capătul manivelei a început să alunece peste capul şurubului. A luat levierul, a prins şurubul în cheia de la un capăt şi a apăsat cu piciorul la celălat capăt. Şurubul s-a răsucit în butucul roţii.
Copilul şi-a băgat capul sub maşină. “Eu pot să văd de-aici ce faceţi!” “Ieşi, măi, de-acolo!”, i-a zis văru-meu.
Am terminat împreună de pus roţile din spate. La a treia roată, cea de pe stânga-faţă, cricul s-a rupt, maşina a basculat iar “fuzeta” s-a înfipt în iarbă. Am fost fericit că maşina nu i-a căzut vărului peste mâini, ori că nu i-a căzut nepotului peste cap. Am fost norocos că maşina era pe iarbă, nu pe asfalt.
Vărul s-a dus prin vecini, să ceară un cric. S-a întors în cinci minute, spunând că vecinii aveau numai cricuri de maşini străine, pe care nu voiau să le împrumute. Mi-am amintit de un tânăr din sat, primul proprietar al maşinii mele, cel de la care a cumpărat-o maică-mea: “De ce nu-i cerem lui Bombonel un cric?” Ţârcovnicul, dornic să înceapă mai repede partida de table, s-a urcat pe bicicletă şi a dispărut.
Într-un sfert de ceas, Bombonel a venit în maşina lui, un Opel, urmat de ţârcovnic, pe bicicletă. A venit cu un cric mai mare decât trebuia, unul de microbuz. Ne-am opintit ca să săltăm maşina pe cric, folosind şi-o buturugă.
Când să punem roata de pe stânga-faţă, am constatat că direcţia de rotaţie indicată pe cauciuc nu se potrivea cu direcţia de înaintare dorită. Totodată, am remarcat că roţile din spate fuseseră montate greşit, roata stângă pe partea dreaptă şi viceversa. Aşa că am eliberat cricul, înlocuindu-l cu buturuga. Iar cricul astfel recuperat l-am folosit ca să schimbăm între ele roţile de pe spate.
Pe drumul spre Bucureşti, am început să meditez la soarta cricului dispărut. În ultimul an, am trecut de trei ori cu Loganul prin service-uri din România. O dată la Craiova, pentru un schimbat de ulei, o dată la Bucureşti, pentru reglat ţeava de eşapament pocnită de un BMW cu un turc la volan, în Austria, şi încă o dată la Piteşti, pentru cumpărat şi instalat pneuri de vară. După fiecare trecere prin service am fost sunat, o săptămână ori două mai târziu, pentru a-mi fi cerută opinia asupra serviciului primit. De fiecare dată m-am declarat satisfăcut în totalitate. Cum pot eu acum să-i acuz pe toţi de necinste ? Vina e a mea, desigur, că nu mi-am verificat bine maşina la fiecare ieşire din service.
