Eliminarea armatei din scenariu (II)

La sfârşitul anilor ‘60, în contextul pregătirii pentru o “împo­trivire pe calea armelor” faţă de o eventuală tentativă de cotropire a teritoriului naţional de către armata roşie, exista o problemă care ar fi putut să reprezinte o imensă piatră de moară pentru armata noastră. Ofiţerii români care, pe timpul pregătirii în academiile militare sovietice, se căsătoriseră cu femei sovietice şi care (şi din aceste motive) deţineau funcţii de decizie în ar­mată, prezentau un risc major inevitabil în pregătirea sau ducerea unor acţiuni de luptă împotri­va URSS.

Neavând de ales, Ceauşescu va tăia acest “nod gordian” prin destituirea din funcţii, urmată de trecerea în rezervă a acestora, sub motivul “legăturilor” – inter­zise prin lege – ale cetăţenilor români cu cetăţeni stră­ini. Soţiile sovietice ale ofiţerilor români îşi păstraseră cetăţenia “străină” întrucât, potrivit legislaţiei URSS, cetăţenii sovietici nu-şi puteau pierde cetăţenia şi nici nu puteau renunţa la ea, statul sovietic rezervându-şi, prin constituţie, dreptul de a-i urmări oriunde în lume.

În general, se ştia că femeile sovietice căsătorite cu străini de toate naţionalităţile lumii prezentau un interes major pentru statul sovietic, acestea nefiind, de regulă, căsătorite din “întâmplare”. Aceste căsătorii mixte se realizau în urma unor întâlniri ocazionate de zile festive, în care fetele de “familie bună”, de regulă cu diplome, veneau în contact cu tineri aflaţi la studii în URSS şi care urmau să ocupe o poziţie socială relativ înaltă la înapoierea în ţările lor de origine.

Soţia colonelului Ungureanu, de exemplu, un ofiţer inteligent şi destoinic, comandantul Marii Unităţi de Grăniceri pentru frontiera cu Ungaria, era fiică de general sovietic. La o întâlnire cu familiile a căpeteniilor marilor unităţi din Transilvania – la care am luat parte aflându-mă întâmplător în misiune la Oradea -, am avut ocazia să văd cele mai elegante şi mai frumoase femei adunate la un loc: soţiile ofiţerilor români cu studii la Moscova şi cu funcţii importante în armata română operativă.

Am dat aceste detalii pentru a sublinia dificultă­ţile imense în care se afla Nicolae Ceauşescu, în contextul în care era obligat să ia măsurile vădit antisovie-tice care se impuneau din interese majore de stat. Guvernul sovietic era şi el deosebit de preocupat şi de ferm în acest sens. Ca exem­plu, în zilele tulburărilor din Ungaria, probabil la un anumit semnal, o parte din aceste soţii, cu copiii lor, au plecat către URSS. La graniţa româno-sovietică de la Socola, Iaşi, autorităţile sovietice nu le-au permis soţilor – ofiţeri români – să-şi însoţească soţiile în URSS, obligându-i să coboare din tren. “Să se întoarcă când le-oi chema eu”, avea să exclame, în amfiteatrul Academiei Militare, generalul Teclu Iacob, în înche­ierea anunţului în acest sens pe care ni-l făcuse.

Revenind la nevoia refacerii “capacităţii de luptă” a armatei române, voi înţelege pe deplin – la fel cu colegii mei din “vechea armată”, precum şi cu cei proveniţi din câmpul muncii – semnificaţia majoră şi dimensiunile schimbărilor ce se impuneau, atunci când, devenind ofiţer-elev al Academiei Militare Ge­nerale, voi constata că generalul Dumitru Dămă­ceanu devenise acum, în 1965, comandantul Academiei Mili­tare Generale.

Fost aghiotant regal, Dămăceanu a participat la lovitura de stat din 1944, după care a fost cooptat în guvern. Înlocuit ulterior de Petru Groza, generalul a fost exclus din armată odată cu abdicarea forţată a Regelui Mihai, la 30 decembrie 1947. La începutul anilor ’50 a fost degradat, arestat şi condam­nat la închisoare. După detenţie, în anii ’60, a fost reabilitat.

Voi regăsi, de asemenea rechemaţi după ce anterior fuseseră înlăturaţi din armată, foşti colegi ai mei din şcoala de ofiţeri, dar şi – ca profesori de tactică şi strategie militară – foşti ofiţeri care şi ei aparţinuseră  armatei regale interbelice, urmaseră cursuri de specia­lizare în perioada interbelică în Franţa, Italia şi Germania, luptaseră pe front şi trecuseră şi ei prin lagărele sau închisorile comuniste.

Tot atât de surprinzătorare şi chiar stupefiantă va fi însă întârzierea cu care căpeteniile autohtone comuniste din România, inclusiv Nicolae Ceauşescu, vor afla, abia la peste 20 de ani de la acapararea puterii în România, adevărurile despre “comunism” şi despre partidul căruia i se devotaseră.

La scurt timp după începerea anului de învă­ţământ la Academia Militară, în toamna anului 1965, lectorii de la catedra de învăţământ politico-ideologic, de altfel nişte tineri ofiţeri inteligenţi şi relativ bine pregătiţi, ne-au adus o veste care ar fi trebuit, după opinia lor, să ne bucure: “Tovarăşul Nicolae Ceauşescu a hotărât să se scrie o istorie a Partidului Comunist”.

Aflam că, în acest scop, Nicolae Ceauşescu nu apelase la academia politică de partid “Ştefan Gheorghiu”, dovadă că nu credea în aceasta, ci la o comisie numită de către Secţia de Istorie Militară a armatei. Aceasta desemnase un număr de ofiţeri, împărţiţi pe echipe şi pe etape istorice de 5-10 ani, care urmau să caute, în toate arhivele de pe teritoriul României, dovezi ale activităţii comuniştilor ilegalişti din România.

După o perioadă de doar câteva luni, aceiaşi lectori de la aceeaşi catedră ne vor înştiinţa că “tovarăşul Nicolae Ceauşescu a hotărât să nu se mai scrie o istorie a comunismului românesc, deoarece istoria comunismului este însăşi istoria României”. În realitate, aşa după cum aveam să aflu imediat de la colegul meu de promoţie, colonelul Loghin Leonida, de la Secţia de Istorie Militară, Nicolae Ceauşescu aflase de la cei care abia începuseră să scotocească arhivele că partidul, căruia îi dedicase toată viaţa, era în realitate o agenţie sovietică de diversiune şi de manipulare a poporului român. (va urma)