Istoria rock-ului românesc (4)

vinilŞi iată-mă posesor al unei chitări. Acustică, e drept, dar chitară. Cum se acordează, cum se joacă… Aici trebuie să fac o paranteză şi o corecţie: în toate limbile (pe care le cunosc eu) se spune a “cânta” cu vocea şi a “juca” orice alt instrument muzical. Motivul, mi s-a explicat, este diferenţa dintre voce – singurul instrument situat în interiorul corpului omenesc – şi restul instrumentelor muzicale, toate situate în afara corpului uman. Aşadar, dacă îmi va fi permis, am să folo­sesc termenul “a cânta” pentru voce şi “a juca” pentru restul instrumentelor.

Revenind la instrumentul achizi­ţio­­nat cu atâta nerăbdare, obiectul visurilor şi fantasmelor mele, mi-am dat seama foarte repede că acesta ridica mai multe proble­me decât anticipasem. O trezire la realitate foarte marcantă. Între vis şi realizarea lui erau munţi de trecut şi vocea mamei, citându-l pe Michelangelo: “arta este 1% inspiraţie şi 99% transpira­ţie”. Am gâdilat corzile, dezacordate, care sunau disonant. Dar, dincolo de disonanţă, am simţit o vi­bra­ţie adâncă în adâncul fiinţei, o chemare nedefinită, dar extrem de puternică.

Mare dilemă pentru un mic băieţel… Am înţeles instinctiv că eram la o răscruce importantă a vieţii. O decizie pe care nu eram pregătit s-o iau. Spre norocul meu, nu trebuia luată imediat, aşa că, lăsând chitara deoparte, am hotărât să cercetez entitatea aceasta care se chema muzica.

Muzica clasică nu mă atrăgea în mod deosebit (cu câteva notabile excepţii), iar jazzul şi muzica sud-americană reprezentau muzica părinţilor şi, la fel, exceptând anumite piese, mă lăsau indiferent. Populară, yaycs! (Dar şi aici erau câteva excepţii). Muzica “uşoară” era în aceeaşi categorie, deci mai rămăsese doar un lucru de investigat: discurile de la ma­-gazinul “Muzica”, cele cu chitarişti pe copertă.

Faptul că, în urma unei încercări de a asculta pe şest magnetofonul, am distrus aproape complet una dintre preţioasele benzi ale tatălui meu, a atras din partea părinţilor interzicerea de a-l mai atinge. Drept care m-am simţit îndreptăţit să devin posesorul unui patefon sau “pickup”, cum se chema în vremea aceea. Şi, din nou, una din mătuşi a trebuit să cedeze insistenţelor şi hai iar la Muzica, de unde am ieşit nu numai cu pickup-ul, dar şi cu nişte discuri: două albume (The Federals, The Playboys) şi două EP-uri (Cometele, Sincron).

Eram în vacanţă, la bunicii din Cluj. Imediat ce am ajuns acasă, am pus pickup-ul la lucru şi am ascultat cu sufletul la gură toate discurile, unul după altul. La sfârşitul audiţiei, hotărârea mea era luată: niciun munte nu era prea înalt şi niciun preţ prea ridicat. Aceasta era mu­-zica pe care o aşteptam! Asta vroiam să fac în viaţă! Chitara, care era la Oradea, va fi, în sfârşit şi definitiv, pusă la lucru.

Ca să-mi pecetluiască soarta, a doua zi, trecând pe lângă o curte de pe strada Pata, am auzit jucând muzică de pe albumul The Federals, dar diferit şi cu un sunet ce mi se părea foarte puternic. Am simţit fluturaşi în stomac şi aproape m-a luat cu ameţeală. Nu eram singur în cău­tările mele.

Uitându-mă prin crăpăturile gardului, am zărit un băiat mai vârstnic, cu o… Dumnezeule! chitară electrică, învă­ţându-l liniile de bas pe un puştan înalt, cam de seama mea, şi el cu o chitară electrică în mână. Şi mai aveau o cutie din care ieşea sunetul puternic. I-am fotografiat cu ochiul minţii şi, mai târziu, aveam să aflu că erau Costi Cămărăşan şi cu Theo Peter. Acestuia din urmă, fie-i ţărâna uşoară! Cu ei aveam să formez, peste mai mulţi ani, grupul Compact.

Pierdusem destul timp căutându-mi vocaţia. Trebuia recuperat. Hotărârea era definitiv luată. Reîntors din vacanţă, la Oradea, n-am avut nevoie de prea multă muncă de lămurire cu părinţii. În planurile lor era inclusă învăţarea unei limbi străine (pe lângă cele două obligatorii, din şcoală) şi a unui instrument muzical. Şi, deşi ar fi preferat un instrument mai “nobil”, cu pedigree (pianul sau vioara), chitara (clasică) a fost, spre uşurarea mea, aprobată.

Şi aşa m-am pomenit cu dl. Feher, vioara a doua de la Filarmonica de stat din Oradea, care dădea ore de chitară clasică acasă. Dl. Feher avea aparenţa lui Fred Astaire, deci nu prea rock& roll, şi, în plus, era decis să mă iniţieze în tainele muzicii de chitară clasică (Carulli, Carcassi, Sor, Bach, Bocche­rini ş.a.). Eu vroiam Beatles, Stones, Beach Boys, Bee Gees (înainte de perioada disco) etc. Conflict de interese este puţin spus…

Mulţumiri postume d-lui Feher. Odihnească-se în pace! M-a învăţat “abecedarul” mu­-zical şi ritualuri metronomice, prin care am realizat idependenţa şi interdependenţa membrelor, esenţială pentru a deveni un bun instrumentist. Aud, în memorie, tic-tac-ul metronomului şi vocea cu accent maghiar: Ducule, Ticule… Una! Doua! Treia! Pat’! Niciodată nu-şi aducea aminte numele; cu atâţia studenţi, era normal…

Cu durere în suflet a trebuit să reali­zez că, în România, singura muzică ce se putea studia “oficial” era muzica clasică. Orice alt gen muzical nu se putea învăţa decât ca autodidact. Deci aici eram pe cont propriu şi fără o bază solidă… Trebuia început undeva şi alte opţiuni nu vedeam, pe moment. “Volens, nolens, Gregorius aghiasma bivat” (sau Vrei, nu vrei, bea Grigore aghiasmă!). Muzica clasică le convenea de minune părinţilor mei, convinşi că eu medic eram predestinat să fiu, iar muzica, în special cea clasică, era o pasiune acceptabilă. O pasiune, nu o profesie. Iar când i-a ascultat pe Beatles, tata a fost din tabăra celor care au crezut că vor dispărea, fără urmă, în câteva săptămâni. Dar eu credeam altfel şi uite că am avut dreptate.

Ultimele articole

Articole similare