Aflând că Partidul Comunist din România (pe numele lui adevărat, şi nu Partidul Comunist Român, cum îl redenumise Ceauşescu) nu era un partid “românesc”, ci Departamentul pentru România al Secţiei externe a Partidului Comunist (bolşevic) al URSS, Nicolae Ceauşescu avea să mai afle că sarcina principală a acestuia era de “a lupta pentru dezmembrarea statului multinaţional şi imperialist român şi pentru eliberarea popoarelor care îl compun” şi că “eliberarea Transilvaniei şi a Basarabiei în 1940 fusese un prim pas în această privinţă”.
Din toate documentele care constituiau arhiva referitoare la comunismul din România rezulta că “românii, ca parte a popoarelor slave, trebuie încorporaţi în această mare familie şi restabilită limba, cultura şi adevărurile istorice care decurg din apartenenţa la popoarele slave şi sovietice”. Mai aflase, de asemenea, că eroii comunişti ale căror portrete împânzeau pereţii cluburilor şi caselor de cultură din România şi figurau ca “eroi” în cărţile de istorie din şcoli acţionaseră ca elemente diversioniste sau săvârşiseră crime şi acte de sabotaj împotriva armatei române în timpul celui de-al doilea Război Mondial.
În această situaţie, Nicolae Ceauşescu putea să dispună fie încetarea activităţii de investigaţii şi distrugerea probelor pentru ascunderea adevărului, fie continuarea acestora şi publicarea informaţiilor aflate. El a adoptat însă o a treia variantă. A hotărât ca investigaţiile să continue şi, pe baza lor, să se pregătească lecţiile ce urmau să fie predate ofiţerilor Academiei Militare, la orele de marxism-leninism. Vom afla astfel (şi, odată cu noi, vor afla şi ofiţerii din seriile următoare ale Academiei Militare, inclusiv din facultăţile de ingineri şi medici militari), că Partidul Comunist din România, ca parte a secţiei externe a Kominternului, a fost o structură politică trădătoare de neam şi de ţară.
Constituirea armatei “populare” din ţara noastră – nu prin dizolvarea armatei regale, ci prin “transformarea” ulterioară a acesteia – abia după trei ani de la constituirea statului comunist – va marca puternic evoluţia ulterioară a României. Istoricii şi analiştii politici vor stabili că aceasta va constitui diferenţa radicală dintre comunismul românesc şi cel instaurat în celelalte state comuniste “surori”.
Participarea, după 23 august 1944, a armatei regale române, alături de armatele aliate, în luptele împotriva Germaniei (pe teatrul de operaţiuni din munţii Carpaţi, până în munţii Tatra din Cehoslovacia) a fost determinantă în acest sens. Partidul comunist importat din URSS în august 1947 s-a aflat, în acest fel, în faţa unei realităţi pe care a trebuit să o accepte. Independenţa Armatei faţă de Securitate, specifică doar României, va deveni însă cauza unei lupte pe viaţă şi pe moarte, luptă pierdută de către Armată abia în decembrie 1989.
La jumătatea zilei de 22 decembrie 1989, ieşind din cabinet, contrariat de prea multa linişte din jurul său, dictatorul va constata absenţa plantoanelor şi a personalului de la secretariate, dar şi absenţa de la locul său de muncă a generalului Marin Neagoe, comandantul batalionului de gardă prezidenţială. Concomitent cu aceasta, în secundele imediat următoare, timp suficient pentru a înţelege că a fost trădat, lângă el a apărut, ca din pământ, un general de armată care i s-a prezentat ca fiind generalul Stănculescu şi care i-a comunicat că i-a adus un elicopter, pentru a părăsi clădirea în care vor pătrunde în scurt timp manifestanţi furioşi.
“Scenariştii” îl vor prezenta pe generalul Stănculescu ca pe “omul de casă” pe care Elena Ceauşescu îl ruga “să aibă grijă de copilaşi”. Tracasat de acuzaţia de a-şi fi “trădat binefăcătorul”, Stănculescu va răspunde întrebării unor ziarişti englezi că nu crede că Ceauşescu îi cunoştea numele. Generalul Stănculescu făcea parte din structurile operative al armatei şi avea prerogative în dotarea armatei pentru război. În realitate, el era implicat, sub acoperire, în comerţul cu armament şi echipamente de război cu statele din lumea a treia şi era, prin urmare, apropiat structurilor externe ale Securităţii.
Prezentată ca un act de voinţă proprie şi neimpusă de nimeni, “fuga” lui Ceauşescu trebuia să constituie dovada recunoaşterii vinovăţiei sale în masacrarea populaţiei, cu ajutorul “teroriştilor care trăgeau din toate poziţiile”, după cum s-a exprimat Ion Iliescu.
Absenţa din prim-planul evenimentelor a principalilor beneficiari este pe deplin explicabilă şi obişnuită în istoria loviturilor de stat. Pentru a fi protejaţi de riscuri inutile şi de participarea la partea murdară a acţiunii, viitorii demnitari nu sunt, de regulă, implicaţi în înlăturarea prin violenţă a predecesorilor. Dacă Ion Iliescu afirmă că nu a ştiut nimic mai înainte de a fi adus cu un transportor blindat de la domiciliu în clădirea CC a PCR, abia după fuga lui Ceauşescu, el trebuie crezut, deoarece rolul lui şi al viitorilor colaboratori abia atunci începea. Asta nu-l va împiedica să primească, odată cu ceilalţi peste 20.000 de “revoluţionari”, carnetul cu numărul 1 şi o pensie pe viaţă.
Dacă, în urma dispariţiei ministrului Apărării şi a evenimentelor neaşteptate, unii comandanţi de unităţi militare şi de mari unităţi operative mai aveau îndoieli în privinţa orientării răsăritene a celor care au acaparat puterea după executarea sumară a soţilor Ceauşescu, acestea au dispărut odată cu formarea noului guvern, în care în funcţia de ministru al Apărării fusese numit ge-neralul de armată Nicolae Militaru.
Subofiţer din promoţia 1948, “făcut” apoi ofiţer, Militaru va fi trimis la studii la Moscova, va deveni ge-neral şi va fi numit comandant al Armatei a 2-a, Transilvania-Banat. Dovedit a fi agent acoperit KGB, generalul Militaru fusese înlăturat de Ceauşescu cu zece ani mai înainte. Pentru comandanţii de unităţi şi mari unităţi, prezenţa acestuia în fruntea armatei era deja prea mult. Vor constitui CADA (Comitetul de Acţiune pentru Democratizarea Armatei), dar se vor mulţumi doar cu renunţarea de către “regimul Iliescu” la generalul Militaru, însă vor accepta în locul acestuia pe nimeni altul decât generalul Victor Atanasie Stănculescu.
