Cronica FFRM – Québec – o primire călduroasă într-un oraş cu un soare… cu dinţi

festival film 2013Cronica de Irina Nistor

Am revenit la Québec după 5 ani şi am încercat să recuperez tot ce ratasem, la prima cine-vizită, când fusese atâta zăpadă, încât abia de se zărea frumuseţe de oraş, european în mare parte (aduce cu Strasburgul, pe care nefiind ubicuă nu l-am mai văzut pentru premiile Lux, luate de belgienii, care i-au suflat Luminiţei Gheorghiu o recunoaştere în plus la Academia bătrânului continent), cu ziduri de cetate, cu un Observator, de unde urmăreai de sus, ca dintr-o lunetă de pe altă planetă, farmecul discret şi rafinat al unor clădiri, ce înfruntă vremea şi vremurile. În plus, cu mare talent şi în 3D, că doar e la modă, puteai descoperi istoria locului, ba chiar te puteai cufunda într-un fotoliu comod, în formă de ou de Paşte gigantic şi asculta povestea în engleză sau franceză, la alegere, a băştinaşilor sau a vreunei figuri importante. Ca la Berlin sau Auckland, există şi un restaurant rotitor, Concordia, pe cale de a se transforma, ca Ritz-ul de la Montréal, în condominium, adică în apartamente private, de unde puteai din nou admira cetatea în toată splendoarea ei, fără a fi nevoie să te sui într-un balon sau să iei elicopterul.

Dar cel mai tulburător loc, chiar de poveste, rămâne cascada Montmorency, undeva în munte, dincolo de un pod, de la poalele ei putând să ajungi într-o pădure, unde să dai nu chiar de o casă de turtă dulce, ci de o ciocolaterie, împodobită de Crăciun, unde găseşti figurine dulci, nuga din partea locului, acadele de tot felul, bomboane cu boabe de cafea şi mai ales misterul intrării într-o altă dimensiune a fericirii copilăriei, în special dacă eşti şi răsfăţat de gazde impecabile şi răbdătoare ca Ileana şi Dan, care au devenit sora şi cumnatul, după ce ne-a întrebat un trecător ce limbă vorbim, interesat fiind de ţara noastră îndepărtată, şi dacă suntem rude. L-am invitat imediat la festival.

Dar cea mai mare parte a timpului am petrecut-o la Cinéma Le Clap, cinematograful „Clacheta”, unde înainte de proiecţii se face şi un pic de educaţie, care n-ar strica şi pe la noi, pe acasă: filmele se ascultă şi nu se vorbesc! Bine zis! Şi nu se foieşte nimeni, atenţia fiind exclusiv spre ecran, unde au rulat peliculele româneşti cu subtitrare în franceză: „Funeraliile fericite” şi „Nunta mută” ale lui Horaţiu Mălăele, care acum un cincinal dădea şi un spectacol pe viu, în podgoria/viniobila, cum se românizează înduioşător şi nostalgic totul aici, în via lui Luigi Matei, un Doctor Phil, cu accent moldovenesc şi 5 copii, care s-a zbătut să obţină drepturi importante pentru emigranţii noştri şi care, împreună cu Dan Rădulescu, au făcut să fluture tricolorul nostru, o zi, pe clădirea impunătoare a Parlamentului din Québec.

Au mai rulat „Loverboy”, care a vlăguit mamele de fete, precum Cici, care s-a speriat de ce li s-ar putea întâmpla adolescentelor ei (ăsta da catharsis, dle Cătălin Mitulescu!).

M-am bucurat tare că în sala 6 erau şi mulţi canadieni (cca 85 % din public), dintre care avocaţii Roger şi Andrée, prieteni cu doctorul din Corsica, Florian Predescu, care-i salvase cândva şi care vedeau pentru prima dată o producţie românească şi asta le-a dat ghes să ne descopere ţara şi în direct, după cum aveam să aflu după tirul de întrebări de la restaurantul foarte fancy Paris Grill, unde am mâncat un tartar de somon şi raţă, cu cartofi alumettes/chibriţele, care, la Capşa se chemau pai, un profiterol cu 3 cocoaşe şi un cocteil de zmeură cu martini! La sfârşit ni s-au dat şi nişte plicuri, ca la neelegantele nunţi cu dar, în care să facem o donaţie pentru cei 3500 de copii, cărora li se asigură o masă caldă şi sănătoasă, după modelul franţuzesc al Restos du coeur, restaurantele inimilor bune sau ale gesturilor frumoase, care ar trebui măcar parţial importat şi pe la noi, şi care deja există, sub o altă formă, la Fundaţia Vodafone.

Două întâlniri au mai fost memorabile: cea de la biserica românească Sfântul Petru şi Pavel, la părintele Daniel, unde veniseră calendare deja cu Sărbătorile anului 2014 (sper să-mi fie de bun augur cel căpătat, tipărit cu o icoană de care nu ştiam, şi să mai ajung în America) şi prânzul vesel, unde a fost şi nelipsita cinefilă cu nume cehovian: Dana Pescarus. Un brunch, la Boulay, care a debutat cu o frigănea dulce din partea casei (aşa cum recomandă nutriţioniştii, desertul întâi), urmată de un benedictin: somon, cu praz, cartofi, ouă româneşti (sic!), cedar şi mufină (!) englezească, o mimoză: şampanie cu suc de portocale şi o bere neagră boreală, cu ursul (nu al lui Chişu sau cel de aur de la Berlin, cu unul alb, polar, un Fram, cam fără gust, dar dacă, deşi avertizată, m-am încăpăţânat să văd eu cum e, aşa-mi trebuie!). Pozele de la final sunt dovada bunei dispoziţii şi a unei ospitalităţi care a trecut oceanul, calele aurii din aranjamente de Sărbători, nefiind întrecute decât de magazinul perpetuu al Moşului, unde nu ştii ce să alegi mai întâi şi de unde voi rămâne cu amintiri palpabile pentru toţi brazii, pe care-i voi mai împodobi vreodată.

M-am desprins greu de oraşul unde fluviul se îngustează, asta înseamnă Québec, cu referire la Saint-Laurent, cărora ai noştrii îi spun Dunărea. Am lăsat în urma autocarului, un fel de ogar cenuşiu autohton, o tampetă… un viscol în toată regula şi regretul că n-am stat încă puţin şi cu preferatul meu „Despre oameni şi melci”, „Tatăl-fantomă”, despre care, după titlu, s-a crezut că-i comedie, sau la „Trei zile până la Crăciun”.

În schimb, am vizionat două titluri de-ale lor, „Dallas Buyers Club ”, care va veni şi la noi şi pe al cărui regizor din partea locului, l-am văzut seara la TV, povestind inclusiv de cea mai în vogă reclamă a lui, cu o fetiţă care bea lapte cu biscuiţi, de la Moş Crăciun, dar şi „Il était une fois the Boys”, un titlu franco-englez despre o mini-echipă de hocheişti adolescenţi (apropo, ştiaţi că în Canada există termenul de văduvă de hochei, pentru că bărbaţii sunt dependenţi de astfel de meciuri televizate, mai ceva ca la noi de fotbal?). Sper, împreună cu Simona Hodoş şi Vanessa Tatjana Beerli, care au organizat în 2012, la Bucureşti, primul „Tapis rouge au Cinéma québécois”, să-l aducem şi la Cinema Studio, măcar! Şi au mai fost, ca în fiecare an, şi reclamele premiate la Cannes, unul dintre lei ajungând la Heineken-ul lui James Bond, filmată în gară la Timişoara. Deja pe tot globul!

Per total, o întâlnire dulce ca siropul de arţar, datorată Asociaţiei ROCADE din Montréal, CNC-ului şi DPRP-ului, deci îi voi scrie Moşului, cam târziu ce-i drept, dar aici e mai aproape, să-mi aducă şi la anul o călătorie în locul rece ca gheaţa meteorologic, dar atât de cald omeneşte-româneşte! Un bănuţ în fântâna Tourny, donată de Maison Simons la cei 400 de ani ai oraşului, şi adusă tocmai de la Bordeaux, (culmea coincidenţei, în octombrie, Festivalul Filmului Românesc, organizat tot de ROCADE din Canada, cu ICR Bucureşti, s-a ţinut la Cinéma Utopia din regiunea franceză a vinurilor), cred că ajută, că nu vreau să ratez o plimbare cu caleaşca sau barul de gheaţă, ori încă o crème brulée cu cassis, ca Hercule Poirot!

P. R.
P. R.
Articolele semnate cu P.R. provin de la agențiile de presă cu care lucrăm sau din surse publice.

Ultimele articole

Articole similare