“Noi, moldovenii, am făcut Unirea şi tot noi am dat domnitorul”, exclama, nu cu prea mult timp în urmă, pe un post de televiziune, un pretins istoric local, exprimându-şi regretul că din această asociere cu Muntenia, în interpretarea lui, Moldova a fost dezavantajată şi, în consecinţă, Iaşiul, “oraşul Unirii”, nedreptăţit.
Or, în ianuarie 1959, între Muntenia şi Moldova nu s-a făcut o asociere, o alianţă sau o coaliţie. A fost vorba de o “unire în cuget şi simţiri”, de o contopire într-un tot unitar a aspiraţiilor şi speranţelor moldovenilor şi muntenilor ca popor, în virtutea identităţii lor etnice şi lingvistice.
Cine urma să fie domn şi unde avea să fie capitala au fost atunci şi au rămas în continuare aspecte fără relevanţă în raport cu evenimentul unirii în sine. Chiar şi pe un anonim, ceea ce nu era cazul colonelului Cuza, calitatea de domnitor peste cele două provincii româneşti unite l-ar fi plasat oricum pe un loc de frunte în istoria poporului român.
Capitala putea să fie la Focşani, la Iaşi, la Târgovişte sau, în împrejurări mai favorabile, la Cluj ori Alba Iulia. Necesitatea păstrării unei distanţe faţă de graniţa de răsărit, dorinţa apropierii de Occident şi inexistenţa unui pericol de peste Dunăre au constituit, fără îndoială, motive temeinice ca ea să fie la Bucureşti.
Deşi, la 24 Ianuarie, sărbătorim doar unirea parţială a teritoriilor româneşti şi nici măcar independenţa de stat, această zi se distinge în mod remarcabil printr-o trăsătură fundamentală: Unirea nu s-a datorat unor interese de grup, unor intenţii de hegemonie şi nici unui reflex de orgolii sau de patriotism local, ci a marcat o culme a conştiinţei de neam, de limbă şi de istorie comună dintre moldoveni şi munteni. Aceasta s-a constituit ca un prim pas pe drumul, neştiut atunci, al realizării independenţei, deoarece îi conferă Unirii o importanţă majoră de ordin emoţional şi care a devenit, pe vremea copilăriei şi tinereţii generaţiilor trecute, motiv al adoraţiei lor pentru marile personalităţi ale vremii, devenite, prin înţelepciune şi patriotism, adevărate legende.
Colonelul Alexandru Ioan Cuza – prefect al judeţului Covurlui, cu reşedinţa la Galaţi -, ales, la 5 ianuarie 1859, domn al Moldovei, deşi cunoscut pentru opiniile sale unioniste, nu făcea parte din cercul relativ restrâns al patrioţilor unionişti de la Iaşi. Alegerea sa a fost însă rodul unei judecăţi subtile, dovadă a unui context lipsit de orgolii personale, care a prevenit – prin nedepunerea propriilor candidaturi, deşi fiecare dintre posibilii candidaţi (printre care Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alexandri) puteau deveni destoinici domnitori – o dezbinare sinucigaşă.
După alegerea, surprinzătoare pentru cei neavizaţi, la 5 ianuarie, la Iaşi, a lui Alexandru Ioan Cuza, alegerea acestuia la 24 ianuarie 1859, la Bucureşti, ca domn al Munteniei, a părut mult mai neaşteptată.
Pentru grupul patrioţilor unionişti de la Bucureşti şi de la Iaşi a fost însă rezultatul unei hotărâri deliberate, care a fost posibilă datorită ambiguităţii punctului de vedere al marilor puteri. Dubla alegere va fi validată de Turcia, pusă în faţa unui fapt deja împlinit, doar sub rezerva ca, după domnia lui Cuza, să se aleagă domnitori separaţi în Muntenia şi Moldova.
Istoria, dar mai ales oamenii – personalităţi proeminente ale neamului nostru, printre care şi cei amintiţi mai sus – vor dejuca, cu acelaşi curaj şi devotament, planul unor astfel de preconizate alegeri separate la Iaşi şi la Bucureşti. Sub domnitorul Cuza se vor pune, în schimb, definitiv, bazele viitorului stat unitar şi independent român.
Este evident că nu marele patriot unionist Alexandru Ioan Cuza, care va deveni un domnitor integru, a făcut Unirea. El a fost însă ales pentru a o reprezenta, datorită calităţilor sale care se vor dovedi a fi remarcabile, pe timpul unei uniri temeinic plănuite anterior alegerii sale.
Născut şi crescut într-o casă în care doar tatăl său – în rarele sale prezenţe în familie – vorbea româneşte, copilul Alexandru va fi fascinat de legendele vechii Elade citite direct în limba greacă, care era şi limba sa maternă. Ca şi alţi patrioţi de la Iaşi, dar şi de la Bucureşti, din acest motiv, Cuza era un erudit admirator al inegalabilei culturi elenistice.
Unirea nu a fost, aşadar, o manifestare a naţionalismului românesc şi, prin consecinţă, Cuza nu a fost un mit al acestuia, ci un protagonist de frunte al unirii majorităţii românilor din Muntenia şi Moldova, fără nicio tentă de ostilitate faţă de minorităţile care au subscris la unire.
Devenit, prin comportamentul său, un domnitor legendar, Alexandru Ioan Cuza a devenit parte integrantă a istoriei noastre naţionale şi a aparţinut acelei grupări patriotice devotate realizării unirii, prin migală şi perseverenţă. Acest lucru a deschis calea următoarelor idealuri naţionale, printre care, în primul rând, Independenţa de la 10 mai 1877.
