Orice început este greu, iar dumneavoastră, cei care citiţi rândurile de faţă, ştiţi foarte bine acest lucru. Aţi luat viaţa de la capăt, într-o altă lume, şi v-aţi înfruntat propriii demoni interiori, propriile amintiri şi, poate, propriile regrete şi dezamăgiri. Unii au trecut mai uşor peste toate acestea, alţii mai greu, dar în final fiecare şi-a (re)găsit echilibrul. Acum, la început de 2014, românii pe care i-am întâlnit şi cu care am stat de vorbă mi-au lăsat impresia că aşteaptă să li se întâmple lucruri (bune) şi la nivel colectiv, nu doar individual.
Dincolo de viaţa de zi cu zi, de rata la bancă, de şcoala copiilor şi de concedii, românul nostru îşi îndreaptă atenţia şi spre ceea ce se mai întâmplă în jurul lui. Eu unul cred că suntem pe punctul de a ieşi din zodia individualismului feroce, a negărilor absolute şi a pasivităţii totale în faţa nedreptăţilor colective.
Am intrat în anul 25 al vieţii de după “noaptea minţii”, adică al unei vieţi relativ cerebrale, în care cobaii vechiului regim au început să deschidă ochii, să-şi mişte degetele, să se ridice în capul oaselor. Nu e uşor să stai în picioare, după aproape jumătate de secol petrecută în stare vegetativă. În ciuda faptului că li s-au spus şi li se mai spun poveşti mincinoase despre trecutul lor şi despre ei înşişi, românii dau semne că îşi revin, că fac din nou distincţia între bine şi rău, între adevăr şi manipulare.
Tinerii care au strigat “NU!” în faţa mutilării Roşiei Montane, cei care au semnalat abuzurile de la Pungeşti şi aceia care i-au expediat din Piaţa Universităţii pe politicienii veniţi să facă băi de legiti-mitate publică, aşadar toţi aceşti tineri merită un vot de încredere. Datorită lor mai putem avea astăzi un dram de speranţă că România nu va rămâne o periferie obscură a Europei.
Acestor tineri li se alătură, indiscutabil, şi aceia plecaţi temporar sau stabiliţi definitiv în străinătate. Ei aduc zi de zi servicii enorme ţării din care provin, prin prestaţia lor în universităţile de renume sau în marile companii unde sunt angajaţi. Este o realitate despre care a început să se vorbească şi la Bucureşti, parcă mai apăsat decât altădată.
Evident, în România se trăieşte greu, dureros şi jignitor de greu după 25 de ani de sacrificii şi mari speranţe. Trei, patru milioane de români au părăsit ţara în ultimii ani, pentru a-şi salva copiii, născuţi şi încă nenăscuţi, de un prezent repetitiv şi deprimant. Totuşi, “plecaţii” mai întorc privirea spre locurile în care au văzut lumina zilei, fie că o fac seara, din faţa computerelor personale, fie la sfârşit de săptămână, când le telefonează rudelor şi prietenilor. Mulţi sunt bine înşurubaţi în societăţile de adopţie, muncesc mult, câştigă decent şi au planuri de viitor care exclud, din păcate, România. Eu nu-i văd însă “pierduţi pentru ţară”, ci mi-i imaginez ca pe o resursă naturală preţioasă ce trebuie exploatată cu înţelepciune. Dacă ar avea puţină minte, cei care conduc astăzi România ar lăsa aurul şi gazele de şist, măcar pentru o vreme, şi şi-ar îndrepta atenţia spre resursele din exterior.
Conaţionalii noştri stabiliţi în străinătate pot fi implicaţi în proiecte de lobby prin intermediul ambasadelor şi consulatelor care, iată, tot de 25 de ani, se rezumă la a face mici “jocuri de scenă”, numai bune de trecut în rapoartele seci transmise “în centrală”. Pentru astfel de proiecte nu-i nevoie de bani mulţi, ci de mai puţină lene. Am cunoscut români capabili să susţină conferinţe interesante în domeniile lor de activitate, să publice cărţi bune, scrise direct în limbi de circulaţie internaţională (nu traduse pe banii contribuabililor) şi să-şi promoveze turistic ţara de origine sau produsele ei tradiţionale. Acesta ar putea fi un nou început pentru România şi pentru cetăţenii ei, indiferent unde se află. Până la urmă, identitatea ţi-o poţi şterge din hârtii, dar din inimă niciodată, oricât de mult te-ai strădui. La mulţi ani, România, oriunde te-ai afla, cu oamenii tăi frumoşi şi deschişi la minte, care, la un moment dat, vor strânge rândurile!
