Regina Elisabeta şi România modernă

Elisabeta de Wied a ales să facă parte – în aceeaşi măsură şi cu acelaşi entuziasm ca şi soţul ei, principele Karl Ludwig de Hohenzolern-Sigmarigen – din istoria românilor. Devenită regină, a avut o contribuţie meritorie la implantarea în societatea românească a unor mentalităţi şi valori aflate în consonanţă cu cele occidentale.

Opera ei multiformă, redusă în timpul regimului comunist la imaginea caricaturală a unei producţii literare romanţioase şi rizibile, a trezit un interes incomparabil mai susţinut după 1989. Astăzi, figura reginei Elisabeta – care, ca poetă, şi-a ales, la sugestia regelui Carol, pseudonimul Carmen Sylva – face parte, cu drepturi depline, din galeria personalită­ţilor importante din istoria politică şi culturală a Ro­mâniei.

Elisabeta de Wied s-a născut la 29 decembrie 1843, în castelul Monrepos din Neuwied, localitate aflată astăzi în statul federal Renania-Palatinat, pe Rin. Făcea parte dintr-o familie princiară, dar cu mo­ravuri austere. Potrivit unui biograf (Ana-Maria Luca), în casa prinţului Hermann de Wied, tatăl Elisabetei, se mânca pâine neagră goală, fără unt sau dulceaţă, nu se bea vin, iar copiii erau crescuţi într-o disciplină severă. Se recurgea la pedepse corporale, se folosea cravaşa, iar uneori me­todele educative frizau o violenţă psiholo­gică excesivă, care în zilele noastre ar fur­niza materie pentru un proces penal.

Regina a relatat mai târziu un episod “educativ” traversat de ea însăşi în fragedă copi­lărie, datorită unei infime greşeli orto­grafice: guvernanta a băgat-o într-un sac, a legat apoi sacul la gură şi l-a pus pe un scaun în salon, spre a fi văzut – probabil, ca exemplu – de către întreaga familie, şi în special de ceilalţi copii.

Dar conţinutul educaţiei intelectuale era totuşi îngrijit, >princiar”. Domeniile de preferinţă erau limbile străine (fran­ce­za, engleza, latina, greaca), literatura, mu­zica, pictura. În toate, Elisabeta strălucea. Începuse să scrie versuri de la zece ani, povestiri de la paisprezece, iar pianul o atrăgea atât de tare încât, la un moment dat, i s-a interzis să mai studieze, fiindcă dădea semne de epuizare nervoasă.

Începe să deseneze şi să picteze, cu o fervoare sti­mulată de o constantă dorinţă de perfec­ţio­nare. Iubea natura generoasă şi roman­tică din preajma castelului şi găsea în preocupările artistice o supapă de descărcare pentru tensiunea acumulată în casă. Are o relaţie privilegiată de prietenie cu o mă­tuşă, mare-ducesă de Rusia, şi, în 1869, se căsătoreşte cu domnitorul Carol, după o întrevedere expeditivă aranjată de mama ei, Maria de Wied, la Köln. Despre această întâlnire, regina Elisabeta va povesti în memoriile sale: “O jumătate de oră mai târziu (de la momentul întâlnirii n.n.), principele a urcat în budoarul nostru. Mi-a sărutat mâna, iar eu mi-am lipit buzele tremurânde de fruntea lui aplecată. El şi-a dat seama atunci că este acceptat ca logodnic”.

După căsătoria celebrată la 15 noiembrie, cuplul princiar vine în România şi este primit cu entuziasm de populaţia Bucureştiului. Primii ani de viaţă în România aveau să fie marcaţi de drama pierderii unicului copil pe care l-a avut cu domnitorul Carol. Maria a decedat la vârsta de 3 ani, de scarlatină.

Elisabeta s-a adaptat bine în noua sa patrie şi a devenit, în scurt timp, o personalitate inconturnabilă în viaţa culturală şi socială a vremii. Ea a iniţiat un program de burse pentru sprijinirea tinerilor talentaţi, i-a sprijinit financiar pe Nicolae Grigorescu şi Vasile Alecsandri, l-a admirat pe Mihai Eminescu şi i-a acordat Ordinul Bene Merenti (pe care, însă, poetul l-a refuzat). Scri­erile sale însumează 43 de volume de me­morii, poezii, romane, piese de teatru, sub pseu­do­nimul, devenit celebru, de Carmen Sylva.

În paralel, a avut şi numeroase alte activităţi. În timpul războiului din 1877, a transformat sala tronului de la Cotroceni într-un atelier în care se confecţionau lenjerie şi bandaje pentru răniţi. În curtea palatului, Elisabeta a dat dispoziţie să se amenajeze un fel de spital de campanie pentru răniţii de pe front, iar aici suprave­ghea îndeaproape îngrijirile acordate acestora. Energia şi devotamentul cu care s-a ocupat de ei i-au atras în popor supranumele de “mama răniţilor”.

În afară de acţiunile umanitare prilejuite de desfăşurarea războiului din 1877-1878, regina Elisabeta a avut un rol important în epocă, în educarea şi e­man­cipa­rea femeilor din straturile cele mai defavorizate ale societăţii. În mod practic, şi nu prin etalarea unor principii sau ar­gumen­te teoreti­ce. Astfel, a înfiinţat un orfelinat pentru fete, unde au fost educate, de-a lungul timpului, sute de orfane, din copilărie şi până la maturitate (între 5 şi 20 de ani). Conţi­nutul educaţiei era variat şi îngăduia formarea unor tinere cu o bună cultură ge­nerală (limbi străine, arte, litera­tură etc.) şi înzestrate cu cunoştinţele practice necesare în viitoarele lor familii (activităţi me­najere şi administrative, contabilitate etc.). Azilul era bine cunoscut şi avea un mare prestigiu în epocă. El a contribuit la crea­rea nucleului unei clase de mijloc, de care România avea mare nevoie.

A fondat, de asemenea, Şcoala Elisabeta Doamna, cu 70 de locuri anual, în care erau admise fetele sărace, spre a deprinde tehnica broderiei tradiţionale. Pre­gă­tirea lor manuală era îmbinată cu in­strucţia şcolară (scris şi citit), lucru notabil într-o societate în care majoritatea oamenilor erau neştiutori de carte, ca pretutindeni în Europa, de altfel.

Întrucât sistemul de sănătate era încă insuficient dezvoltat şi inaccesibil oameni­lor săraci, regina a înfiinţat, în 1893, Socie­tatea Regina Elisabeta, stabiliment medical care trata benevol circa 17 mii de pacienţi pe an şi distribuia gratuit medicamente familiilor lipsite de resurse materiale.

Ea a fost, de asemenea, clarvăzătoare în privinţa uneia dintre avuţiile neexploa­tate ale României – potenţialul său turistic. Regina Elisabeta a iniţiat o campanie de publicitate despre România, în cadrul căreia, la expo­ziţiile universale de la Paris din 1867, 1889 şi 1900 au fost prezentate broderii şi tapiţerii, spre a trezi interesul străinilor pentru creativitatea şi arta populară românească. Ea însăşi se îmbrăca în costum naţional românesc şi încuraja portul acestuia şi de către doamnele de onoa­re din jurul ei.

Semnificativ a fost uneori şi rolul politic al reginei. Astfel, regele i-a apreciat călduros prezenţa şi tactul în timpul primirii la Bucureşti a ţarului Rusiei, Ale­xandru al II-lea, însoţit de miniştrii săi, imediat după izbucnirea războiului din 1877. “Sunt mândru de Elisabeta, ea face onorurile într-un mod încântător. Împă­ra­tul, marii duci şi toţi ruşii sunt fermecaţi de ea”.

Iubită de toată lumea, celebrată uneori exagerat ca poetă datorită poziţiei şi meritelor sale extraliterare, Elisabeta l-a vegheat pe Carol pe patul morţii, până în ultimele lui clipe. A murit şi ea la câteva luni după el, la 18 februarie 1916.