Le temps peut être ton meilleur ami ou ton pire ennemi, c’est à toi de décider.
Ianuarie, un nou început, dar şi timpul bilanţului pentru anul ce s-a încheiat. Urări de sănătate, bani, bucurii şi viaţă lungă bănuiesc că aţi primit. Tot ce vă rămâne e să le puneţi împreună: viaţa lungă cu sănătatea, bucuriile – cât mai des, iar banii – ca un ciment care să le ţină pe toate împreună.
Şi dacă tot vorbim de bani, ce mai fac economiile dvs.? Nu aţi ajuns încă la acest subiect? Aveţi încă în faţă facturile din decembrie şi vă faceţi socoteala pe care din ele să le amânaţi pe mai târziu? În plus, mai vin şi taxele municipale şi şcolare.
Şi, de parcă nu ar fi fost de ajuns, perioada de depunere într-un regim înregistrat de pensii – pentru a mai salva câte ceva din taxele plătite guvernului în anul precedent – se termină la sfârşitul lui februarie. Chiar dacă nu ne convine mereu, toate acestea trebuie făcute la timpul lor.
Când eram mic, pe la începutul anului şcolar, dorinţa mea de a merge la cursuri nu era motivată în mod deosebit de frumuseţea manualelor ce începeau mereu cu aceeaşi fotografie (la care nu aveam voie să-i fac nici mustăţi, şi nici ochelari), ci mult mai mult de colega mea de bancă.
Măriuca – îi dau, desigur, un nume de împrumut – era toată numai un zâmbet, avea ochii ca două pete viorii, la care nu puteam să mă uit decât în fugă şi mirosea tare frumos.
Ei bine, Măriuca, ajunsă în prezent medic vestit într-un mare centru universitar, îmi dădea în fiecare dimineaţă motivaţia necesară să ajung primul în clasă şi să-i pregătesc câte o surpriză în fiecare zi. De exemplu, o surpriză care m-a ţinut trei zile acasă, plus o urecheală de la învăţătoare, a fost aceea când i-am ascuns în penar un şoricel salvat din ghearele mâţei, cu o seară înainte. Ce era să fac, dacă-mi era dragă şi încă nu ştiam cum se spune acest lucru?
Într-o seară, numai ce o aud pe bunica:
– Măi, Uliţaruli, da’ mai strângiti pi acasă că ţ’ă hi di-amu. Numa’ uliţa-i di tini, di parcă ti-o făcut măta-n căruţă. Hai şi-i mânca o ţâră, că mânii pornieşti iară la şcoală şi nu ti-i da sculat.
După ce mi-am amăgit foamea şi am mai căpătat şi a doua cană cu lapte, încet-încet am încercat să mă strecor la culcare fără să mă mai vadă buna. Dar ea parcă avea ochi şi-n tulpan şi numa ce aud din urmă:
– Hai, hai, nu ti faşi a hi obosît tari, că la coasă, din câti ştiu, nu ai fost azi. Mai ghini du-ti şi ié cu dieştu sari din ulşică şi friacă ghini dinţii pi tăti părţili.
– Da’ i-am friacat şi ieri, bunică, dă-mi bună paşi, că mi-i somn amu’.
– Du-ti şi friacă-i cum îţi spun, cât îi ai, când ai avie numa’ gingiile ca mini, digiaba li-i mai frieca, că alţii n-au să mai iasă.
La auzul acestora, primul gând mi-a fost cum o să mă mai apropii, fără dinţi, de Măriuca cea frumos mirositoare. Şi aşa, mai mânat, mai convins, am reuşit să mai rămân şi în ziua de azi cu vreo doi din dinţii copilăriei.
Ştiu că, în mod normal, dinţii şi cu finanţele nu se întâlnesc decât la dentist. De fapt, ce vreau să vă spun e să nu vă supăraţi atunci când un specialist în protecţia finanţelor dvs. vă propune să acţionaţi cât mai repede.
Vă asigur că economiile periodice şi protecţia financiară făcută la timp vă vor scuti de multe dureri – de cap, şi poate şi de dinţi.
Eu vă doresc un an îmbelşugat!