Toate la timpul lor

Le temps peut être ton meilleur ami ou ton pire ennemi, c’est à toi de décider.

Ianuarie, un nou început, dar şi timpul bilanţului pentru anul ce s-a încheiat. Urări de sănătate, bani, bucurii şi viaţă lungă bă­nu­iesc că aţi primit. Tot ce vă rămâne e să le puneţi împreună: viaţa lungă cu sănătatea, bucuriile – cât mai des, iar banii – ca un ciment care să le ţină pe toate împreună.

Şi dacă tot vorbim de bani, ce mai fac economiile dvs.? Nu aţi ajuns încă la acest subiect? Aveţi încă în faţă facturile din decembrie şi vă faceţi socoteala pe care din ele să le amânaţi pe mai târ­ziu? În plus, mai vin şi taxele municipale şi şcolare.

Şi, de parcă nu ar fi fost de ajuns, perioada de depunere într-un regim înregistrat de pensii – pentru a mai salva câte ceva din taxele plătite guvernului în anul precedent – se termină la sfârşitul lui februarie. Chiar dacă nu ne convine mereu, toate acestea trebuie făcute la timpul lor.

Când eram mic, pe la începutul anului şcolar, dorinţa mea de a merge la cursuri nu era motivată în mod deosebit de frumuse­ţea manualelor ce începeau mereu cu aceeaşi fotografie (la care nu avea­m voie să-i fac nici mustăţi, şi nici ochelari), ci mult mai mult de colega mea de bancă.

Măriuca – îi dau, desigur, un nume­ de împrumut – era toată numai un zâmbet, avea ochii ca două pete viorii, la care nu puteam să mă uit decât în fugă şi mirosea tare frumos.

Ei bine, Măriuca, ajunsă în prezent medic vestit într-un mare centru universitar, îmi dădea în fiecare dimineaţă motivaţia necesară să ajung primul în clasă şi să-i pregătesc câte o surpriză în fiecare zi. De exemplu, o surpriză care m-a ţinut trei zile acasă, plus o urecheală de la învăţătoare, a fost aceea când i-am ascuns în penar un şoricel salvat din ghea­rele mâţei, cu o seară înainte. Ce era să fac, dacă-mi era dragă şi încă nu ştiam cum se spune acest lucru?

Într-o seară, numai ce o aud pe bunica:

– Măi, Uliţaruli, da’ mai strângiti pi acasă că ţ’ă hi di-amu. Numa’ uliţa-i di tini, di parcă ti-o făcut măta-n căruţă. Hai şi-i mânca o ţâră, că mânii pornieşti iară la şcoa­lă şi nu ti-i da sculat.

După ce mi-am amăgit foa­mea şi am mai căpătat şi a doua cană cu lapte, încet-încet am încercat să mă strecor la culcare fără să mă mai vadă buna. Dar ea parcă avea ochi şi-n tulpan şi numa ce aud din urmă:

– Hai, hai, nu ti faşi a hi obosît tari, că la coasă, din câti ştiu, nu ai fost azi. Mai ghini du-ti şi ié cu dieştu sari din ulşică şi friacă ghini dinţii pi tăti părţili.

– Da’ i-am friacat şi ieri, bunică, dă-mi bună paşi, că mi-i somn amu’.

– Du-ti şi friacă-i cum îţi spun, cât îi ai, când ai avie numa’ gingiile ca mini, digiaba li-i mai frieca, că alţii n-au să mai iasă.

La auzul acestora, primul gând mi-a fost cum o să mă mai apropii, fără dinţi, de Măriuca cea frumos mirositoare. Şi aşa, mai mânat, mai convins, am reuşit să mai rămân şi în ziua de azi cu vreo doi din dinţii copilă­riei.

Ştiu că, în mod normal, dinţii şi cu fi­nanţele nu se întâlnesc decât la dentist. De fapt, ce vreau să vă spun e să nu vă supăraţi atunci când un specialist în protecţia fi­nanţelor dvs. vă propune să acţio­naţi cât mai repede.

Vă asigur că economiile periodice şi protecţia financiară făcută la timp vă vor scuti de multe dureri – de cap, şi poate şi de dinţi.

Eu vă doresc un an îmbelşugat!

Petru Cotnareanu
Petru Cotnareanu
Petru Cotnăreanu este născut în dulcea Bucovină, sub poale de Rarău, trecut prin informatica preistorică şi prin ceva şcoli din Québec. În prezent sfătuitor auto­rizat pentru banii altora (de banii lui se ocupă soţia). Iubeşte lucrurile simple şi cinstite şi ia în glumă o artă tare grea, cum e cea a scrisului.

Ultimele articole

Articole similare