O mână de fier pe o ţară profund rănită

În perioada 1938-1940, România se afla într-o imensă fundătură politică, fără ca acest lucru să se datoreze oamenilor săi de stat. Scenariul pe baza căruia aveau să se deruleze evenimen­tele dramatice – care au culminat cu dezlănţuirea celui de-al doilea Război Mondial – fusese pus la cale în cancelariile marilor puteri agresoare, în absen­ţa şi fără ştirea ţării noastre. În această situaţie, partidele politice, conştie­nte de imposibilitatea găsirii unor soluţii eficiente, vor înceta practic lupta pentru guvernare.

Singura dintre puterile constituţio­nale care nu se putea sustrage răspunderii acelor împrejurări era monarhia.

În această situaţie, în imposibilitatea de a încredinţa altcuiva guvernarea, regele Carol al II-lea va fi constrâns să exercite el însuşi puterea executivă, pe care nu o mai dorea nimeni.

În urma sfârtecării teritoriale a ţării şi a pericolelor viitoare, deja previzibile, regele a avut luciditatea să înţeleagă faptul că România – o favorită până atunci a puterilor occidentale – nu putea să supravieţuiască în noul context politic european şi mondial decât sub conducători acceptaţi de către Germania, dar şi de către vremelnicul său aliat sovietic, iar el însuşi, regele,  nu putea fi dintre aceştia.

Cei mai în vârstă îşi mai amin­tesc, iar cei mai tineri îşi pot cu uşurinţă imagina realitatea acelor momente: România avea, la vest, Ungaria ostilă şi făţiş dispusă să reocupe prin forţă teritoriile româneşti pe care le ţinuse sub jug până la sfârşitul primului Război Mondial, la sud, Bulgaria care îşi revendica vehement “drepturile” asupra Dobrogei, iar, la est, ca întotdeauna în ultimii două-trei sute de ani, imperiul ţarist devenit “sovietic”. La nord, acolo unde ar fi trebuit să se mai afle Polonia, tradiţional prietenă, nu mai erau decât teritorii ocupate de trupele sovieto-germane înfrăţite.

Se reconstituise, aşadar, în jurul României, o alianţă “naturală” a învinşilor din primul Război Mondial, prieteni ai Germaniei hitleriste şi ai Rusiei staliniste, în condiţiile în care puterile occidentale pe care se contase erau, după capitularea Franţei, într-o  totală paralizie. Situaţia ţării noastre – cu un regim relativ democratic şi pro-occidental – devenise fără ieşire.

A urmat ultimatumul sovietic, concomitent cu cotropirea Basarabiei, dar şi a Ţinutului Herţa şi a nordului Buco­vi­nei străbune. Ocuparea acestor pă­mân­­-turi româneşti s-a făcut cu o brutalitate de neînchipuit. Unităţi ale armatei sovietice au năvălit peste Nistru, călcând sub copitele cailor şi sub şenilele tanchetelor aşezăminte şi culturi agricole, semănând groază şi panică printre oameni.

Străbunica paternă a copiilor mei a fost atunci împuşcată în propria sa curte de către doi ostaşi sovietici, deoarece trecuse în grădina casei pe sub o sârmă abia întinsă acolo şi care urma să despartă de atunci şi până în zilele noastre curtea de grădina casei, dar şi teritoriul României de Bucovina de Nord cotropită.

Înainte de a se retrage peste Prut, Armata română aflată în Basarabia şi Bucovina, depăşită de trupele sovietice invadatoare, va fi supusă unor neînceta­te hărţuieli de către grupuri de pretinşi patrioţi, organizate de către ocupant. După o retragere ce ar fi putut să fie paşnică – în baza acceptării de către România a condiţiilor impuse de către agresor -, armată română a înregistrat morţi, răniţi şi mulţi dispăruţi în stepele nesătule ale Siberiei.

Cu rănile încă deschise prin ruptura din est şi nord-est, România avea să sângereze în curând şi la nord-vest. Prezenţi la Viena, trimişii ţării noastre, în frunte cu ministrul de Externe Manoilescu, s-au trezit acolo doar ca asistenţi la comunicarea unei hotărâri deja luate de către Germania (şi, nu ne îndoim, cu asentimentul Uniunii Sovietice), prin care cele trei judeţe din Transilvania locuite în majoritate de către secui – supuşi ai regilor unguri de pe timpul năvălirilor – vor fi cedate Ungariei, concomitent cu un coridor de legătură cu teritoriul acesteia.

Niciun om de bună credinţă nu poate susţine că România ar fi putut atunci să se opună pe plan militar alianţei germano-bulgaro-maghiaro-sovietice, mai ales în condiţiile unui iminent faliment militar al puterilor occidentale, după capitularea, în doar 40 de zile, a armatei franceze în faţa armatei germane.

Impulsurile patriotarde de împo­trivire – clamate din neştiinţă, atunci dar şi astăzi – ne-ar fi împins atunci la sinucidere, fără nicio şansă de a ne desprin­de din menghinea geopolitică în care ne aflam.

Atunci, în vara şi toamna anului 1940, poporul român va ajunge la punctul culminant al umilinţei şi suferinţelor sale şi nicio voce din lume nu se va ridica în apărarea României, aflată lite­ral­mente într-un cerc închis al duşmăniilor nestăpânite.

În această situaţie, după numeroase tentative personale nereuşite de apro­piere de Germania în scopul prevenirii altor presiuni de la răsărit, lucid şi în deplină cunoştinţă de cauză, Carol al II-lea i-a încredinţat puterea generalului, pe atunci, Ion Antonescu, în speranţa că, prin retragerea sa din fruntea ţării, regimul hitlerist atotputernic va manifesta bunăvoinţă, admiţând România ca aliat militar.

Nu există nicio dovadă sau relatare a martorilor vremii că generalul ar fi acţionat personal pentru acapararea puterii. Nu există, de asemenea, nicio dovadă că, în perioada de guvernare, acesta ar fi căutat să se menţină la putere împotriva altor forţe politice pretendente de a prelua puterea.

Dimpotrivă, atunci când şefii principalelor partide politice au avut reproşuri, i-a invitat să preia ei înşişi puterea, dacă au soluţii mai bune pentru binele ţării. Acuzaţiile referitoare la accesul la putere al mişcării legionare pro-germane ignoră faptul că scoaterea din închisori a membrilor Gărzii de Fier era dictată de nevoia ca Germania să accepte pentru început discuţiile de la stat la stat cu România.

Mareşalul va reuşi totuşi ca, într-o perioadă de culme a supremaţiei în Europa a Germaniei hitleriste, să lichideze la propriu Garda de Fier, prin dis­po­zi­ţia, de altfel discutabilă, ca, după o tentativă de rebeliune, membrii acesteia să fie lichidaţi fizic, fără judecată, în cazul reţinerii lor de către forţele poliţieneşti. (va urma)