Spre deosebire de ţara de unde venim, în Canada, presa scrisă nu trage să moară. Sigur că are şi ea probleme de “sănătate”, însă numărul publicaţiilor cotidiene, săptămânale şi lunare arată limpede că scrisul “pe hârtie” rămâne o întreprindere cât de cât rentabilă.

Situaţia seamănă izbitor cu aceea din anii de “boom” ai televiziunii, atunci când mulţi s-au grăbit să cânte prohodul radioului. Dar iată că, de la prima transmisie TV a BBC, în 1936, au trecut aproape opt decenii, iar radioul trăieşte bine-mersi şi chiar aduce profit. S-a dovedit că oamenii preferă să asculte ştiri şi muzică la volan, în traficul aglomerat al marilor oraşe sau la bucătărie, în timp ce-şi prepară micul dejun şi cina. De aici interesul firmelor pentru a-şi face publicitate radiofonică şi, implicit, sursele de finanţare pentru puzderia de frecvenţe.

Apariţia şi dezvoltarea Internetului a produs aceeaşi reacţie în rândurile scepticilor de meserie ca şi răspândirea televiziunii. În România, nu ai loc de cei care nu mai dau multe zile “printului”, adică ziarelor, în limbaj standard. Ei nu concep că un cititor poate găsi într-o publicaţie tipărită ceea ce nu gă­seşte pe Internet şi că, în plus, formatul clasic poate fi la fel de interesant ca şi o pagină web. Aici trebuie spus că ţara noastră are o particularitate faţă de Canada: oamenii s-au dezobişnuit să citească şi să preţuiască tipăritura. Cauzele acestei stări de fapt sunt profunde şi ţin, în principal, de educaţie. Nu mai pun la socoteală “creditul cu buletinul”, care a adus în casa fiecărui cetăţean câte o mândreţe de plasmă sau de LCD, numai bune de “şters creierul”, şi aşa zdruncinat de tranziţie.

Încă un lucru despre România şi voi ajunge la “chestiunea studenţească” din Montréal, acolo de unde presa scrisă îşi trage energiile, zic eu. Patrona­te şi sindicate, în adevăratul sens al cuvântului, nu există la noi în ţară. Interesele politice şi financiare au decredibilizat mare parte din instituţiile media, în pofida muncii oneste a numeroşi jurnalişti. Conse­cin­ţele sunt vizibile de la mii de kilometri depărtare de casă dar, mai grav, limbajul birjăresc, care scoate la iveală tulburările psihice ale unor pseudo-ziarişti, tinde să molipsească, pe alocuri, şi presa româneas­că din străinătate.

În fine, dincolo de toate ofurile noastre naţio­­na­le, cred că avem ceva de învăţat de la canadieni (şi) în privinţa presei. Tinerii din universităţi sunt încurajaţi, inclusiv cu bani, să-şi exprime în scris gândurile şi proiectele de cercetare. Există polemici, aşa cum este normal, însă ele se desfăşoară într-un cadru civilizat, oricât de multe pasiuni ar stârni subiectul. De pildă, de câte dispute rector-studenţi aţi auzit în România, dispute care să fie purtate în paginile unei publicaţii a universităţii, subvenţio­na­tă (şi) de rectorat? Ei bine, aici se vede exerciţiul dialogului de care noi, românii, am fost privaţi zeci de ani. Nu încape îndoială că şi în presa studen­ţeas­că montrealeză există confuzii şi naivităţi doctrinale, pronunţat stângiste, greu digerabile pentru cineva care a cunoscut faţa nefardată a comunismului. Totuşi, multe dintre acestea pot fi puse, fără riscul de a greşi, pe seama tinereţii unor autori.

Pe de altă parte, dacă eşti un consumator de presă (scrisă), n-ai cum să nu apreciezi iniţiativa tinerilor jurnalişti de a prezenta studii ştiinţifice pe înţelesul tuturor, studii ce pot constitui răspunsuri la probleme de zi cu zi. Atenţie, însă, aici vorbim des­pre studii ştiinţifice făcute de cercetători cu nume şi prenume, nu despre materiale copiate de pe Internet şi atribuite “oamenilor de ştiinţă britanici”.

Iată, spre exemplu, o analiză apărută la sfâr­şitul lui ianuarie în paginile “Quartier libre”, revista bilunară a studenţilor Universităţii din Montréal, analiză intitulată “Jamais sans mon cell” (“Niciodată fără celularul meu”). Articolul tratează dependenţa de telefoanele inteligente şi de reţelele sociale, adicţie care face ravagii printre studenţi. “Quartier libre” prezintă, pe două pagini, opiniile unor psihologi şi profesori specializaţi în dependenţe de tot felul. Unul dintre ei, André Caron, le-a cerut studenţilor săi, cu titlu de experiment, să-şi folosească celularele doar acasă şi la serviciu, timp de zece zile. Rezultatul? O parte dintre tineri au afirmat că s-au simţit foarte “stresaţi şi destabilizaţi în primele 48 de ore”. Un alt profesor concluzio­nează că dependenţa de noile tehnologii este o realitate, în ciuda faptului că această maladie nu este deocamdată trecută în Manualul de diagnostică şi statistică a tulburărilor mentale, al Asociaţiei americane de psihiatrie.

Nu v-am oferit decât un exemplu despre cum se poate face presă în mod serios, deşi poate ar merita să amintesc repede şi de un alt articol, publicat în revista “L’Intérêt”, a studenţilor de la HEC Montréal. “Dumpster diving” este un soi de modă printre tinerii marilor oraşe de a se hrăni cu produ­sele alimentare încă nealterate din pubelele magazinelor. Adepţii acestui stil de aprovizionare spun că, dincolo de faptul că nu plătesc niciun ban pe mâncare, fac un bine planetei. Autorul articolului din “L’Intérêt” nu uită să amintească de cele 850 de milioane de persoane care suferă de foame la nivel mondial, şi nici de conclu­zia unui colocviu ţinut în noiembrie la HEC: până la 40% din mâncarea pe care o cumpărăm ajunge la gunoi.

Închei rândurile de faţă cu o întrebare (semi)reto­ri­că: aţi plăti oare pentru un ziar care să vă aducă, printre altele, şi acest gen de infor­maţie? Nu uitaţi că “a plăti” înseamnă şi publicitate.