Cred că puţini sunt cei care pot să dea un răspuns clar la întrebarea de ce s-a rupt USL? Liberalii au încercat din răsputeri să acrediteze ca principal motiv nedesemnarea lui Klaus Iohannis. În ce funcţie sau, mai precis, în ce funcţii e greu de spus.
Nu s-a opus nimeni ca dl. Iohannis să fie ministru de Interne. Şi nici nu văd de ce s-ar fi opus, cât timp Victor Ponta putea fi sigur că, odată intrat în şerpăria de la Interne, pe mâna grupurilor de interse şi a generalilor unşi cu toate alifiile, Klaus Iohannis – fără echipă, fără experienţă, nici măcar una în administraţia centrală – urma să fie victimă sigură, cu prăbuşire garantată.
În discuţie a fost, aşadar, numirea lui Iohannis ca vicepremier, pentru că liberalii cereau o aberaţie: ministrul de Interne să coordoneze ministerele economice. Atunci de ce să nu fi fost numit ministru de Finanţe, exact ca Daniel Chiţoiu? Alina Gorghiu a dat, pentru ziare.com, un răspuns halucinant la această întrebare: “Dl. Iohannis nu are pregătirea necesară pentru a prelua Mi-nisterul de Finanţe, dar coordonarea interministerială şi garantarea politicilor liberale în Cabinetul Ponta poate fi asi-gurată fără probleme de domnia sa”.
De fapt, dl. Antonescu a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a rupe USL, nu pentru că l-ar fi deranjat politicile socialiste ale lui Victor Ponta, pe care le-a acceptat fără obiecţii atâta vreme, ci pentru că a înţeles, în cele din urmă, că PSD nu va renunţa niciodată la funcţia prezidenţială şi nu va trage la alegeri din toate puterile pentru un candidat al altui partid, mai ales pentru unul cu profilul arătat de Crin Antonescu în perioada de interimat din 2012, adică destul de imprevizibil şi cu tuşe autoritare pronunţate.
Aşa că dl. Antonescu s-a socotit mai avantajat în postura de lider al opoziţiei, sperând într-o reevaluare din partea electoratului de dreapta. Grea spre imposibilă reevaluare, având în vedere nu numai trecutul preşedintelui PNL, ci şi prezentul său. Nici nu s-a instalat bine în opoziţie că a şi asmuţit presa împotriva Justiţiei, invitând-o să conteste dosarul ASF. În plus, se pregăteşte să-l aşeze în vârful listei liberale pentru alegerile europarlamentare pe Mircea Diaconu.
Problema de care Crin Antonescu a fugit este însă pe cale să-i explodeze în faţă lui Victor Ponta. Asupra premierului au început presiuni imense din partea PSD, pentru ca acesta să candideze la Preşedinţie, din motive clar expuse de Miron Mitrea: “Este foarte complicat într-un partid aşa mare. Lumea crede că, dacă eşti preşedinte, faci ce vrei. (…) Eu încă nu am văzut ca, la PSD de exemplu, altcineva decât preşedintele partidului să fie candidatul la prezidenţiale”.
Dar Victor Ponta nu prea vrea să candideze, din cel puţin două motive: pe de-o parte, îi place foarte tare funcţia de premier, adică aceea unde se află pârghiile reale ale puterii. Pe de altă parte, candidatura la prezidenţiale este foarte riscantă, chiar şi atunci când pleci din poziţia de favorit. Favoriţi erau şi Adrian Năstase, şi Mircea Geoană.
Riscurile sunt cu atât mai mari cu cât spectrul unui monopol PSD – care să aibă şi preşedintele, şi premierul – ar putea genera nu numai o reacţie externă negativă, ci şi una internă, materializată într-un vot negativ de frică.
“Atenţie! Dacă ajung preşedinte, premierul nu va mai fi de la PSD”, şi-a ameninţat voalat Victor Ponta propriul partid, oferindu-i în schimb un alt tandem: Tăriceanu – preşedinte, Ponta – premier. Ca să întărească ideea, l-a şi plantat pe Călin Popescu Tăriceanu în fruntea Senatului, în locul lui Crin Antonescu. O idee care nu pare să entuziasmeze PSD, după cum ne arată, spre exemplu, fiecare ieşire a lui Liviu Dragnea.
