Încă nu-mi pot da seama câţi dintre dumneavoastră mai aruncă o privire îndărăt, către ţara din care au plecat cândva. Mărturisesc ce îmi place să cred: nu atât de puţini cum bănuiesc unii.
Mi s-a spus, nu o dată, că după câţiva ani nu te mai interesează atât de mult ce se întâmplă “acolo”. Totuşi, mă gândesc că omul nu se rupe niciodată, în mod definitiv, de trecutul său, indiferent ce paşaport ar avea în buzunar.
Duminica, după prânz, îmi place să-i întâlnesc pe grecii bătrâni care se strâng la cafenelele din cartierul lor montrealez, pentru a vorbi despre politică. Îmi lasă impresia că se simt iarăşi în putere şi că flecăreala lor va schimba ceva în bine, la mii de kilometri depărtare, în ţara tinereţii lor însorite. Ceva îmi spune că aşa discută şi italienii, despre “veşnicul” Berlusconi, şi ruşii, despre “ţarul” Putin. Toţi au plecat de mult “de acolo” şi, ca o prezumţie absolută, n-au plecat de bine ce le era. Poate că unii dintre ei nici n-au mai fost de zeci de ani pe pămân- turile natale, poate că alţii regretă dezrădăcinarea. Cine ştie, în afara Lui Dumnezeu, ce-i în sufletul fiecăruia?
Eu, unul, cred că această manieră de a-ţi trăi istoria personală este valabilă şi în cazul românilor, oricât de rezervaţi ar părea în ochii lumii atunci când vine vorba despre ţara lor de origine. Este şi normal să fim astfel, tăcuţi şi suspicioşi, dacă ţinem cont de vremurile pe care le-am trăit, parcă mai grele şi mai nedrepte decât ale altora de prin preajmă.
Un lucru este însă evident: greci, italieni, ruşi, africani, asiatici sau români beneficiem, laolaltă, de relativa normalitate a unui sistem social. Fiecare munceşte într-un mediu ferit de “surprize” majore şi are motive să spere că i-ar putea fi mai bine. Asta nu se întâmplă, din păcate, “acolo” de unde au venit aceşti oameni dispuşi să o ia de la capăt. De ce? Poate şi din cauza unor decizii istorice nedrepte, la luarea cărora au participat, cândva, state care astăzi primesc valuri de emigranţi. Oricum, este inutil să împărţim vinovăţii sau circumstanţe atenuante la nivel colectiv, scăpând din vedere viitorul.
Viitor care se conturează diferit în funcţie de unghiul din care-l privim. Asta şi pentru că istoria umanităţii este compusă din mici istorii individuale, care-i influenţează cursul. Scriitorul şi filosoful spaniol Miguel de Unamuno observa că “oamenii nu pier în durerile sau bucuriile mari, fiindcă aceste bucurii şi dureri ajung învăluite într-o imensă negură de întâmplări neînsemnate. Şi viaţa tocmai asta e: o negură”.
Aşadar, nu trebuie să ne mire faptul că viitorul Occidentului va fi influenţat de experienţele foarte diferite ale celor care-l compun astăzi. Nostalgiile, cu doza lor uriaşă de subiectivism, îşi vor lăsa amprenta asupra vieţii din ceea ce numeam odinioară “lumea liberă”. De pildă, am întâlnit persoane stabilite aici de ani buni care sunt convinse că prăbuşirea URSS a fost o catastrofă şi că evenimentele din Ucraina sunt o consecinţă directă a destrămării imperiului sovietic. Aceşti oameni îşi amintesc cu nostalgie de anii în care purtau cravata de pionier, iar părinţii lor primeau serviciu şi casă de la stat, putându-şi permite să-i ducă în vacanţele de vară pe litoralul Crimeei.
Citeşti în ochii pionierilor de atunci că şi-ar dori să aibă parte de tinereţea părinţilor, să fie vlăstarele unei puteri temute şi respectate de acest Occident în care au ales să trăiască. Ei nu iau în calcul nicio clipă posibilitatea ca acea “putere temută şi respectată” să fi fost construită pe minciună şi genocid chiar împotriva propriului popor. Este posibil ca aceşti foşti pionieri să fie de bună-credinţă în visul lor de “normalitate”, fără a înţelege ce a însemnat pentru alţii bunăstarea lor aparentă, din urmă cu ani.
Asta e natura umană în stare brută, uşor mani-pulabilă şi gata oricând să opună propriul stomac, ca simbol al nevoilor imediate, oricărui argument cu încărcătură morală. Problema este cine conduce aceste mase de oameni simpli şi spre ce scop. Nu cumva aceasta ar trebui să fie o temă de reflecţie în România zilelor noastre, în Europa şi în tot Occidentul?
Este ciudat cum lumea occidentală a reuşit să adune la un loc atâţia oameni care, dacă nu o detestă cu adevărat, o privesc doar ca pe o formă de a-şi satisface nevoile imediate. Mai au putere de atracţie valorile “lumii libere” sau ceea ce interesează în special sunt privilegiile ei? Cine a golit de conţinut aceste valori şi cum a fost posibil un asemenea proces?
Iată câteva aspecte care ar trebui să-i preocupe atât pe canadieni, cât şi pe greci, italieni, ruşi, africani sau români. Lumea se schimbă după chipul şi asemănarea noastră, iar cioburile falselor convingeri alcătuiesc bolul de cristal al vrăjitoarei, în care ne putem citi viitorul…