O istorie (personală) a rock-ului românesc (8)

fenderPişcat, nepişcat, m-am dezmeticit repede, că nu era timp de pierdut. Mai aveam kilometraj de făcut în ziua respectivă! Aşa că, spre consternarea părinţilor şi cu tot avântul vârstei, am pornit glonţ şi am pus mâna pe o ghitară Fender Stratocaster, după cum papa Hendrix ne-a-nvăţat. Bineînţeles că părinţii au tăbărât pe mine, de frică să nu le fac vreo pagubă.

Iureşul creat a atras atenţia respectabililor vânzători, care erau în discuţii aprinse cu un muzician local, după toate aparenţele decis să devină noul pose­sor al Stratocasterului “meu”. Plini de tact, mi-au luat ghitara din mâini (i-aş fi lăsat să mi le taie mai degrabă decât să dau drumul ghitării) şi ne-au explicat că pletosul cu care discutau negocia exact preţul Stratocasterului “meu”. Dar, dacă el nu plăteşte cele 1200 DM plus taxe, ghitara este a mea, contra cost, bineînţeles. Un pumn sănătos în plexul solar ar fi avut acelaşi efect! Preţul era dincolo de orice discuţie.

Noroc sau nenoroc, primul client – fiind, probabil, sub impresia că eram în competiţie cu el la cumpărarea ghitării – a decis să dea banii; imediat după aceea am devenit ţinta atenţiei vânzătorilor, care s-au grăbit să îmi prezinte un alt Stratocaster. Tata, cu simţ practic, l-a luat pe unul dintre ei de-o parte şi i-a explicat, într-o germană de Oradea, că eu visez în culori şi că bugetul lui ar fi de vreo 200 DM. La care vânză­torul ne-a dus în sectorul de ghitări acustice de slabă calitate. I-am explicat, într-o germană inteligibilă (făcusem doar 3 ani de cursuri în privat) şi fără drept de apel, că eu eram interesat de o ghitară electrică. La care el l-a luat deoparte pe tata (omul care plă­tea) şi, după ce s-au ciorovăit ei o vreme, mi-a adus o ghitară japoneză Aria Diamond, semiacustică, gen Gibson ES335. Hmmm! Eu visam un Stratocaster, ca tătuca Hendrix sau cel puţin un Gibson SG, ca tata Clapton. Culoarea roşie era singurul lucru care-mi plăcea. La argumentele mele, vânzătorul, viclean, a ripostat că tata Clapton juca şi pe un Gibson ES335. Mda, dar un Gibson! Mda, dar costa bine peste 1000 DM, în timp ce Aria o lăsa la 400 DM.

După un meci de târguieli, am ieşit din magazin cu Aria Diamond şi mai uşuraţi cu 330 DM. Mulţumită talentului de negociator al tatei, care numai el ştia cum a plătit (mulţumită lui Fritz – vezi articolul din ediţia trecută). Deci, iată-mă posesorul primei mele ghitări “adevărate”. Am ieşit din magazin în acelaşi timp: clientul cu Stratocasterul şi eu cu Aria. Un simţământ dulce-amar. Dar părinţii nu puteau face altfel în circumstanţele date. Şi acest efort era supraomenesc pentru ei. M-am născut în Rooo-mânia!

Aşa că, de acum şi până la sfârşitul excursiei, lângă mine, pe bancheta din spate, învelită într-o folie de plastic, Aria mi-a fost colegă de drum. Şi, pe zi ce trecea, mă îndrăgosteam de ea tot mai tare. Aşa că, pe când am ajuns înapoi, în România, era – şi pe bună dreptate – fala şi mândria mea.

Trebuie să menţionez că alt instrument muzical sau accesorii n-am văzut în restul excursiei, dar m-am ales cu discuri de aproape peste tot pe unde am fost. În gene­ral, erau donaţii de  la prietenii ocazionali ai lui papa. În Paris, mulţumită unui bun samaritean cu care am vizitat un enorm magazin de discuri, m-am pricopsit cu vreo patru single-uri “Apple”,  ultimul răcnet al Beatles-ilor. Dacă le-aş mai avea acum! Deci: Shadows, Beatles, Rolling Stones, Beach Boys, Hollies, ca să nu menţionez decât câteva. O întreagă colecţie cu care m-am întors acasă, pe lângă ghitara la care am început să ţin ca la ochii din cap.

După ce am vizitat Austria, Elveţia, R.F.G., Franţa, Italia, iată-mă ajuns înapoi, în România comunistă, patria mumă. Bineînţeles că aşa o excursie a avut un efect nemaipomenit asupra mea şi mi-a întărit decizia de a face carieră în domeniul muzicii, cu orice preţ. Mai ales că acum aveam şi instrumentul cu care să fac faţă potenţialelor oferte.

Vorbind de instrument, am realizat o axiomă care a rămas valabilă până în ziua de azi: în orice meserie (cea de muzician nu face excepţie) este jumătate/jumătate, adică jumătate omul şi jumătate instrumentul. Omuleţul mai avea multe de învăţat –  mai are şi astăzi – dar instrumentul, deşi mediocru pe piaţa internaţională, era de vârf, ultraprofesional pentru România comunistă de atunci. Dovada a fost că, după ce am ajuns în Oradea şi câţiva prieteni muzicieni mi-au văzut noua achiziţie, vestea s-a-ntins ca focul prin pădurea uscată şi toată ziua suna cineva la poartă ca să-mi vadă partenera-n crimă. Spre exasperarea părinţilor, casa lor devenise un fel de Mecca, loc de pelerinaj pentru muzicienii locali. Aproape toţi s-au perindat să vadă “minunea”. Un asemenea circ nu se putea să nu dea şi nişte efecte secundare pozitive. Unul dintre ele a fost acela că ofertele de  “lucru” s-au înmulţit. Dar despre asta, în numărul următor.

S-auzim de bine!

Ultimele articole

Articole similare