O mână de fier pe o ţară profund rănită (2)

Învestirea generalului Antonescu pe post de “conducător de stat”, în condi­ţiile funcţionării, în paralel, a unui guvern condus de un prim-ministru (Mihai Antonescu, fără niciun grad de rudenie cu generalul) avea  scopul precis şi de importanţă majoră al menţinerii Româ­niei, ca stat independent, în rândul state­lor europene, în condiţiile unei relative dezagregări a unora dintre ele. Preocu­pările majore ale generalului (deve­- nit mareşal) Antonescu vor fi direct legate de desfăşurarea războiului pe frontul de Răsărit.

Pentru îndeplinirea responsabili­tă­ţilor sale, mareşalul Antonescu se putea baza doar pe armata română, care deve­nise, în perioada interbelică, un  “corp de elită”, reprezentat de ofiţeri.  Selecţionaţi exclusiv pe baza criteriului de valoare, ofiţerii armatei ro­mâne făceau parte din elita tineretului românesc interbelic. În condiţiile în care salariile, în acea perioadă, erau sub o mie de lei, iar profesorii de liceu (so­mi­tăţi ale vremii) aveau salarii de două ori mai mari decât media, un tânăr ofiţer activ avea o soldă de aproximativ trei ori mai mare decât salariul acestora din urmă. Pe lângă aspectul financiar, uniforma de ofiţer garanta accesul în cercurile înaltei societăţi.

Din toate aceste motive, orice absolvent de liceu cu bacalaureatul luat spera la această carieră. Însă locurile în şcolile de ofiţeri erau limitate: de ordi­nul  zecilor, chiar pe timp de război. În plus, susţinerea examenelor de admitere se făcea în aceeaşi zi cu examenele la toate facultăţile din ţară, aşa că orice eşec la examenul de admitere la şcoala de ofiţeri însemna pierderea şansei de a urma vreo facultate în cursul acelui an. Este motivul pentru care la examenele pentru şcolile de ofiţeri activi se pre­zen­tau cei mai buni tineri ai ţării. Aceştia îşi invocau, adeseori, descendenţa, pentru a elimina suspiciunile de parvenire. “Mă trag dintr-una din cele mai nobile familii româneşti; părinţii şi strămoşii mei au fost plugari în judeţul Gorj”, îi înştiinta lt.-col. Teodorescu, director de studii, pe elevii din anul I, printre care mă aflam şi eu, în anul 1945, la Sibiu.

- Publicitate -

Discutând odată despre porţiile de mâncare reduse ca urmare a secetei din Moldova, din anul 1946, unul dintre noi a subliniat faptul că şi femeile de la spă­lătorie primeau mâncare, deşi ele nu ar fi avut dreptul. Maiorul Stoenescu (po­reclit “Saint-Cyr”) ne-a răspuns, înainte de a părăsi încăperea, trântind uşa: “Înţeleg că îmi cereţi să fie înlăturate acele femei sărmane, care mănâncă din mâncarea voastră. Noblesse oblige, domnilor elevi! Să vă fie ruşine!”

Un coleg care venea din acelaşi sat cu maiorul Stoenescu ne va povesti, mai târziu, că mama acestuia (a maiorului, n.n.), văduvă din primul Război Mondial, nu vrusese să părăsească satul în care îşi avea îngropaţi părinţii. De aceea, fiul său fusese “copil de trupă” şi avea să urmeze liceul locuind în cazar­mă. După ce ajunsese ofiţer şi făcuse specializarea în Franţa, o vizita frecvent acolo, în căsuţa de la marginea satului.

Mai târziu, tinerii ofiţeri politici vor fi îndemnaţi să-i “demaşte” ca  “unelte ale bugheziei” pe mai vârstnicii lor colegi din “armata veche”. Surprinşi de nivelul de pregătire profesională a acestora din urmă, de manierele şi de bună­voinţa lor, tinerii nu se vor arăta prea dispuşi să-şi îndeplinească sarcinile de partid, ci mai degrabă îi vor simpatiza şi admira.

O anecdotă care circula în epoca “de aur” evidenţia felul în care ofiţerii ştiau să se demarce: Într-o zi, un grup de tineri ofiţeri îl întreabă pe bătrânul chelner al unui restaurant vechi:

– “Nea Va­sile, dumneata ai cunoscut ofiţerii burgheziei şi ne cunoşti şi pe noi. Care este deosebirea?”

– “Păi, cum să vă spun, ofiţerii de atunci veneau, comandau tot ce le trecea prin minte, stăteau de vorbă între ei şi nu consumau mai nimic, totul îmi ră­mâ­nea mie. Iar la plecare plăteau şi îmi dă­deau şi un bacşiş. Acum dvs. îmi ce­reţi vinul casei, pe care îl vindem direct din butoi şi este mai ieftin. Vi-l aduc, îl beţi pe tot şi eu trebuie să am bani mă­runţi, pentru că ştiu că îmi cereţi restul.”

Ca şef al întregului corp al ofiţeri­lor, mareşalul Antonescu – el însuşi fiu de ofiţer – nu făcea excepţie de la re­gulă. Nu voi aborda acum rolul pe care l-a avut cu privire la situaţia populaţiei evreieşti; acesta va face subiectul unui alt articol. Voi aminti doar că, nu cu multă vreme în urmă, regina-mamă Elena a fost decorată, post-mortem, cu o înaltă distincţie a guvernului din Israel, decoraţia fiind înmânată fiului său, Regele Mihai. Motivul acordării acesteia a fost redirecţionarea unor trenuri pline cu evrei din Transnistria, prin Bulgaria, către destinaţii de siguranţă. Altfel, tre­nurile ar fi ajuns într-un loc în care soarta evreilor ar fi fost hotărâtă de autorităţile militare germane. În acea zonă de operaţiuni militare, circulaţia trenurilor era de însemnătate excepţională şi o astfel de schimbare de des­ti­naţie nu se putea face fără asentimentul comandantului de pe frontul de Răsărit. De altfel, lichidarea fizică, fără judecată, a legionarilor reţinuţi după răscoală, a fost dovada resentimentelor faţă de Garda de Fier nutrite de ofiţerii armatei, inclusiv de mareşal.

***

Ţinut încă departe de adevărurile celui de-al doilea Război Mondial, poporul român trebuie să ştie că aceste două personalităţi implicate în evenimentele anilor 1939-1944, regele Mihai şi mareşalul Antonescu, au acţionat – împreună sau  separat – pentru interesele vitale ale ţării noastre.