– Di-amuş mai lasă giucăriile şi treci să-ţi faci frumuşel rugăciunea şi la culcari, câ mâni di dimineaţâ a hi greu sâ ti urnesc din pat, iarâ învăţătoarea n-a sta tătâ zâua dupâ unu ca tini.
– Ghini, ghini, bunică, hai, iacă mă supun, da numaş dacă-mi spui o poviesti di aceia de dimult, că dintr-aiestea cu bărboşii di pi păreţii şcolii ni spuni tătâ zâua doamna învăţătoare, di parcă ar hi încieput lumia cu dânşii.
– Ţ-oi spuni, draguş bunichii, daş sâ nu cumva sâ ti-apuci sâ li spui şâ la alţii, câ oaminii amuş s-o cam înrăit şi n-ai sâ ştii cari ţ-aduci cătănili pi cap, câ numaş ci spui două vorbi, şâ lucri la spart chietre măcar cinci anişori. Poviestia îi di pi vriemia când ieram şi eu mai tânărâ şi învârtiam fânuş c-o mânâ. (Nu ştiu de ce, dar asta era una din glumele preferate ale bunicii.)
Sâ hi fost primăvara divriemi, cam ca amuş, când o vinit la noi în sat unuş ci îmbla aşe teleleu pi la căşi şi strângea cu căruţa tăt ci lumia n-avié nevoie. Şi-n căruţa lui vidiai tătâ ziua ba oali sparti, ba rufi rieli, ori cini ştii ci arătări di cari oamini sâ lipseau bucuroşi.
Nimini nu ştia di undi vinea aceala om şi nici undi duciea tăti năcazurili pi cari li strângié, daş era om bun şi harnic şi lumia îi mai dădia, ba un ban, ba un blid di mâncarii, ba câti odatâ şi câti un sfert di rachiu.
Daş cel mai marii prieţ îl punié pi cărţi. Căta pisti tăt şi, undi afla cărţi vechi şi ruftigoasi, aşa sâ bucura di parcâ ai da o giucărie la un copchil.
– Cum aşé, sâ ti bucuri di cărţi, eu în locuş lui aş hi strâns numaş giucării, îmi dădeam eu avizul de specialist.
– Stai matali ghinişor pi laiţă şi, dacă tot m-ai pornit să spun povieşti, ascultâ pânâ la capât. Aceala om, am aflat mai târzâu, nu iera driept aşé smintit cum criedeam noi, iera un mari cărturariu şi om di cinsti în ţara lui, numaş că o fost izgonit di noua putieri, cari nu iubié diloc oaminii cu cărţi. Îi driept câ amu o vinit şi la noi molima aiasta, daş nu ti tieme, că nica nu-i vieşnic şi pânâ când ai hi tu mai mărişor, s-or mai schimba şi pi-aicia vremurili.
– Apăi, iacă nu mai înţeleg nica, bunică. Amuş mă strunieşti sâ merg la şcoalâ, amuş spui câ nu-i bunâ şi-am sâ strâng rufi rieli cu căruţă, dac-oi cetii prié mult.
– Ptiu, pacatili miele, ci spun ieu şi ci-nţăliegi domnişoruş. Ia nu mai hi aşé grăbit ca o babâ la măritiş ş-ascultâ pânâ la urmâ. Dupâ o vriemi, nu l-am mai văzut pi omuş aciala prin sat şi m-am gândit câ s-a hi mutat. Numaş câ, într-o bunâ zî, l-am văzut maluit la gazietâ, ghini îmbrăcat şi fălos ş-am înţălies câ iera agiuns sfetnic la rege şi tari m-am minunat. Di undi m-am tot socotit în mintia aiastâ a mé şi-am înţălies câ omu învăţat tot învăţat rămâni, aşé cum rămân chietrele-n pârău dupâ ci triece puhoiul. Aşe câ fă ghini şâ ţâni-ti di şcoalâ, că nu sâ ştie ci ari sâ iasâ şâ din tini, câ dacâ n-a hi sâ agiungi aşé mari sfetnic, macar sâ scrii frumos, aşé ca Ghiţâ a luş Maricari di la primărie, şi tot ţ-a hi mai uşor dicât sâ tugareşti butuci în sahelbe.
Dacă bunica avea dreptate sau nu, vă las pe dumneavoastră să decideţi, dar legenda învăţatului de peste Prut ce trăia din mila sa-tului până când i s-a recunoscut valoarea încă mai circulă pe la casele în care memoria a rămas vie de aproape un veac.
Dacă vă spun că, în Canada, guvernul oferă subvenţii de la naştere până la şaptesprezece ani copiilor ai căror părinţi vor să investească pentru studiile lor, o să-mi spuneţi că nu-i o noutate.
Şi dacă nu aţi început un astfel de program şi doriţi să ştiţi mai multe despre cum funcţionează, cât vă revine la sfârşitul programului, care sunt avantajele şi li-mitele unei astfel de economii, vă sfătuiesc să vorbiţi cu un consilier specializat.
Dar mai important decât cum sau cât este de fapt pentru ce. Iar atunci când pentru ce-ul este pu-ternic, o să găsiţi şi cu ce şi cum.
Eu vă doresc o primăvară cât mai grabnică!
