Enigmaticul Mircea Eliade

Există o întreagă literatură despre Mircea Eliade, unul dintre cei trei ”magnifici” ai culturii româneşti – alături de Eugen Ionescu şi Emil Cioran – care au devenit celebri în Occident.

S-a născut la 13 martie 1907, la Bucureşti, ca fiu al căpitanului de infanterie Gheorghe Eliade şi al soţiei sale Jeana, născută Vasilescu. Numele iniţial al căpitanului era Ieremia, dar şi-l schimbase în Eliade din admiraţie pentru Ion Heliade Rădulescu, personalitate importantă a vieţii politice şi culturale româneşti din prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Mircea Eliade a dat de timpuriu semne ale unei înzestrări ieşite din comun. A fost în adolescenţă un cititor pasionat de, printre alţii, Balzac, Giovanni Papini, Vasile Conta, Marcus Aurelius, Epictet, ca elev la liceul Spiru Haret; a început să scrie povestiri de la 12 ani şi să studieze limbile engleză, italiană, persană şi ebraică. De la 14 ani, din 1921, începe să ţină un jurnal – preocupare pe care a reluat-o de mai multe ori, în diferitele etape ale vieţii – şi scrie, de asemenea, primele articole de entomologie. Apoi, la 15 ani, este autorul a două romane: Memoriile unui soldat de plumb şi Romanul adolescentului miop.

Are vederea slabă, însă pasiunea lui pentru lectură devine tot mai insa­ţiabilă. De prin 1921 sau 1922, ne spune Ioan Petru Culianu, autorul unei cărţi fundamentale despre Mircea Eliade, viitorul mare savant se obişnuise să doarmă doar patru ore pe noapte, spre a avea mai mult timp de citit.

La 17 ani scrie primele articole de orientalistică şi lumea începe să-l considere un fel de şef de generaţie. În anul următor, se înscrie la Facultatea de filo­sofie de la Universitatea din Bucureşti. Aici, pe de o parte, îl cunoaşte pe profesorul şi viitorul său mentor, Nae Ionescu, iar pe de alta, pe cîţiva dintre tinerii care aveau să-i devină prieteni buni: Haig Acterian, Petru Comarnescu, Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian. Devine redactor la ziarul lui Nae Ionescu, Cuvântul, iar în 1927 călătoreşte în Italia, unde îl cunoaşte pe Giovanni Papini, a cărui carte Un om sfârşit fusese tradusă în româneşte, cu câţiva ani înainte, de George Călinescu, un alt viitor mare cărturar al culturii române şi iubitor al culturii italiene.

În 1928, Eliade îşi ia licenţa, cu o lucrare despre filosofia italiană în timpul Renaşterii. Vine apoi perioada când, beneficiar al unei burse acordate de un maharajah, petrece trei ani în India, unde învaţă limba sanscrită.

Perioada indiană este fructuoasă şi fundamentală pentru orizontul său spiritual. Ea îi furnizează material pentru doctoratul obţinut la Bucureşti (cu o lucrare despre yoga) şi, în plus, îi inspiră roma­nul Maitreyi, cea mai celebră dintre ope­rele sale de ficţiune.

Ne apropiem de sfârşitul deceniului al patrulea şi societatea românească e tot mai tulburată de ideile anticomuniste, antiliberale şi antisemite ale Mişcării legionare, apărută în 1927 şi organizată, din 1930, într-un partid violent, Garda de fier. Este un context complex, în care ascen­-siunea nazismului în Germania, intensifica­rea terorii bolşevice în Rusia şi vulnerabilitatea României nu erau favorabile unor poziţii obiective şi echilibrate. Mircea Eliade devine activist al Mişcării Legio­nare, scrie articole antisemite şi, în 1938, este arestat pentru trei luni, sub acuzaţia că face propagandă legionară. Pe plan personal, urmarea este distrugerea prieteniei dintre el şi Mihail Sebastian, pe care amân­doi au regretat-o, fiecare în felul lui, toată viaţa.

În 1940, după moartea lui Nae Ionescu, Mircea Eliade este numit consilier cultural la Londra. În urma ruperii relaţiilor diplomatice cu România, Mircea Eliade va fi mutat în Portugalia, unde va rămâne timp de patru ani, până în 1945, cu o pauză de zece zile în 1942, când se întoarce în ţară. Trece în Franţa, unde rămâne alţi opt ani. E perioada în care, spre deosebire de cea portugheză dinainte, lucrează mult şi se afirmă ca istoric al religiilor. Publică în 1949 lucrarea fundamentală Tratat de istoria religiilor, cu o prefaţă colegială şi caldă semnată de marele savant Georges Dumézil. “Domnul Eliade a făcut deja mult pentru studiile noastre. Mă gândesc la lucrarea sa Yoga, la cele trei volume frumoase ale revistei ro­mâneşti Zalmoxis – consacrată istoriei religiei – şi la încă foarte recenta magistrală clarificare a problemelor şamanismului, pe care a publicat-o la noi, în Revue de l’Histoire des Religions”.

În 1955 este invitat să ţină cursuri la Universitatea din Chicago, iar din 1957 devine titular al catedrei de Istorie a Religiilor. Va păstra această poziţie universitară, tot mai celebru cu fiecare nouă lucrare, şi distins cu numeroase titluri de doctor honoris causa de universităţi din întreaga lume, până la moartea sa, în 22 aprilie 1986. Coordona, în ultima perioadă a vieţii, în care sănătatea i se deteriorase grav, o enciclopedie a religiilor, în 19 volume. Până în ziua morţii fuseseră editate şi apăruseră 18.

Mircea Eliade are o opera imensă. S-a apreciat că o ediţie integrală ar acoperi circa 80 de volume. Lucrările lui de istoria religiilor (printre multe altele, Mitul eternei reîntoarceri, 1949, De la Zalmoxis la Genghis Han, 1953, Sacrul şi profanul, 1956, Mituri, vise, mistere, 1957, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, 3 volume, 1976-1983) au făcut obiectul unor dezbateri pasionate şi au impulsionat apariţia unor noi orientări şi metode de cercetare. Dar el este remarcabil şi ca scriitor, iar fic­ţiune a scris numai în româneşte. Alături de titlul deja amintit, Maitreyi, trebuie amintite romanele şi volumele de nuvelele Huliganii (1935), Domnişoara Christina (1936), Nuntă în cer (1938), Pe strada Mântuleasa (1968), Noaptea de Sânziene (1971), precum şi, dintre scrierile memo­-rialistice, Jurnalul portughez (1942-1945).

Literatura nuvelistică a lui Mircea Eliade este, în cea mai mare parte, fantastică – în sensul nuvelei lui Eminescu Sărmanul Dionis. Găsim în ea aceeaşi incertitudine cu privire la timpul real, iar tematica pivotează în jurul vieţilor multiple sau a experienţelor ciudate la care conduce trecerea dintr-un timp în altul.

Posteritatea lui Mircea Eliade a fost şi continuă să fie complicată. Ce este acceptat unanim este marea sa contribuţie la studiul religiilor, prin abordarea lor comparatistă şi prin aprofundarea unor teme specifice, precum raportul dintre sacru şi profan ori înţelegerea di­­namicii mitului.  Enigmatică a apărut însă multora fascinaţia sa din tinereţe – care nu putea fi numită o tinereţe naivă! – faţă de ideologia violenţei şi a rasismului. Era o contradic­ţie tulburătoare între, pe de o parte, anvergura spiritului său, deschis faţă de toate mani­festările religioase ale spiritului uman şi, pe de alta, nonşa­lanţa cu care s-a lăsat târât într-o direcţie falsă.

În ultimii ani, Mircea Eliade răspundea atacurilor de pretutindeni negând că el ar fi fost autorul unor articole legionare care purtau semnătura sa. Între altele, regreta amarnic pierderea prieteniei lui Mihail Sebastian. Care va fi fost însă adevărul complet? E o enigmă pe care Mircea Eliade a dus-o cu sine. Dar, dincolo de ea, ne rămâne opera lui vastă, luminoasă, profundă şi pasionantă.