Şi aşa, dragii mei, am ajuns să-mi continui ucenicia. Echipat până-n dinţi cu ghitară pro, cel puţin după standardele României comuniste, cu un amplificator custom, făcut de electronistul oraşului, şi cu o boxă uriaşă, cu un mic difuzor de 10 inch (care arăta impozant în boxa uriaşă) mă îndreptam spre etapa următoare: performanţa.
Şi bineînţeles că ofertele au început să se prezinte. Mici trupe de începători, viitori stâlpi ai rock-ului orădean: Joe Balogh (cu care peste câţiva ani am format grupul Metrock), Vivi Repciuc
(Statuar), “Biga” Nagy (Metropol / Metrock), Radully Bela (Metropol), Bandi Orban (Metropol), Şerban Lupu (Miraj) şi mulţi alţii, cu care am colaborat în diferite combinaţii, unele nesemnificative, altele cu un oarecare răsunet.
O trupă de influenţă a fost LSD – nume autentic în anii României comuniste, în care nu puteai ieşi în stradă cu plete, barbă, minijupe sau pantaloni evazaţi. Îşi mai aminteşte cineva? Râsul dracului în casa popii! LSD avea o rezidenţă la Clubul URCC din centrul Oradei. Sherry Lupu era liderul, iar băieţii făceau piese ultra-moderne pentru vremea aceea: Hendrix, Cream, CCR, Steppenwolf etc., tot ce mergea trăznet la “Metronomul” lui Cornel Chiriac, de la Europa Liberă.
Bineînţeles că, la fiecare sfârşit de săptămână, clubul era plin peste capacitate, spre bucuria şi prosperitatea materială a lui domnu’ Cociş (ăsta nu era tovarăş decât în treburile oficiale). Domnu’ Cociş venise de undeva “de la ţară”, din vreun sătuc învecinat, cu ciorapii găuriţi. Stătea la uşă şi vindea bilete, iar în câteva luni se înţolise ultimul răcnet, mulţumită LSD-ului.
Lăsând la o parte prejudecăţile, el a fost instrumentul în stabilirea carierei muzicale a mai multor viitori rockeri orădeni. Iar subsemnatul nu face excepţie. Şi, chiar dacă a făcut un bănuţ, în schimb, a fost foarte bun organizator şi a oferit o pepinieră de rockeri Oradei. Şi, implicit, României, alături de domnu’ Tonea, directorul clubului “Solidaritatea”, care a dat rock-ului româno-unguresc grupul Metropol – din care, la vremea aceea, nu făceau parte dintre membrii cunoscuţi de public decât Attila Viranyi, liderul şi fondatorul grupului.
Trio-ul LSD a fost şablonul de urmat, formula fiind prestabilită mondial de Cream/Jimi Hendrix/Experience. Prin urmare, l-am recrutat pe Joe Balogh, la bas, şi pe Laci Rollinger, la tobe, şi, voilà!, prima trupă oficială, de care nu-mi mai amintesc cum se numea. Acum aveam nevoie de referinţe/experienţă. Ca să avem “credibilitate”, am hotărât să ne înscriem la Şcoala populară de arte, unde se dădea examen de admitere şi unde studiul teoriei muzicale cu Feher bacsi (vezi articolele precedente) a plătit mari dividende.
Am intrat toţi trei şi bineînţeles că ne-a sporit şi “credibilitatea”. În schimb, oportunităţile de “lucru” se lăsau aşteptate. Fiind puştani şi neavând vârsta legală de intrare în cluburi, bineînţeles că era mai dificil. Cu toate acestea, eu cel puţin intram în toate cluburile şi, una-două, săream pe scenă şi cântam. Aveam câteva lucruri în favoarea mea: ureche muzicală, prezenţă scenică – eram carismatic, cum se zice aici – şi o “rupeam” impecabil, după standardele de atunci, în englezeşte.
De cum puneam mâna pe microfon, umpleam pista de dans. Şi, din fericire, acest fapt n-a trecut neobservat. Ba chiar a fost bine remarcat şi de domnii Cociş şi Tonea, cei doi “geambaşi” de rock orădeni, care închideau ochii la problema legată de vârstă. Acest lucru aveam să-l aflu mai târziu de la Ghiţă Tonea, care mi-a trimis prin cineva un fel de legitimaţie, falsă, care putea trece ca OK în cazul unui control inopinat al “organelor în drept”. O durere de cap mai puţin! Bineînţeles că am început să ne ţinem de capul lui Sherry Lupu şi al lui Cociş, să ne permită să cântăm, la un sfârşit de săptămână, câteva piese pe instrumentele LSD-ului. Până la urmă, plictisiţi şi siguri că gaşca asta de puşti au s-o dea oricum în bară, au cedat.
Surpriză! În faţa audienţei, care nu prea realiza ce se întâmplă, am atacat cu ferocitate, pentru prima oară la Oradea, piesele unui nou grup, Black Sabbath. Prima piesă, instrumentala Wicked World, a generat o reacţie de stupoare generală. Judecând după gurile căscate şi lipsa totală de reacţie, nu ştiam dacă era semn bun sau rău. Execuţia a fost impecabilă, chiar mai bună decât la practicile asidue; atunci am realizat că aveam o a treia calitate esenţială: să performez foarte bine sub presiune. Dar să revin la povestea noastră: într-o secundă de inspiraţie am urlat în microfon: “Paranoid”!, în timp ce degetele-mi au atacat feroce rifful de început al cântecului. Puţin uluiţi, Joe şi Laci s-au avântat după mine. Am văzut imediat pista de dans umplută la repezeală şi băieţii de la LSD fugind spre scenă. La urma-urmei, era clubul şi publicul lor! După ce am terminat cântecul, ni s-au luat instrumentele şi ni s-a spus în termeni clari să nu mai venim vreodată cu cereri de natura asta. Era însă prea târziu. Efectul a fost făcut şi ni s-a cam dus vestea.
De la locul de unde vindea bilete, domnul Cociş zâmbea pe sub mustaţă…
