O istorie (personală) a rock-ului românesc (9)

cabluriŞi aşa, dragii mei, am ajuns să-mi continui ucenicia. Echipat până-n dinţi cu ghitară pro, cel puţin după standardele României comuniste, cu un amplificator custom, făcut de electronistul oraşului, şi cu o boxă uriaşă, cu un mic difuzor de 10 inch (care arăta impozant în boxa uriaşă) mă îndreptam spre etapa următoare: performanţa.

Şi bineînţeles că ofertele au început să se prezinte. Mici trupe de începători, vii­tori stâlpi ai rock-ului orădean: Joe Balogh (cu care peste câţiva ani am format grupul Metrock), Vivi Repciuc

(Statuar), “Biga” Nagy (Metropol / Metrock), Radully Bela (Metropol), Bandi Orban (Metropol), Şerban Lupu (Miraj) şi mulţi alţii, cu care am colaborat în diferite combinaţii, unele nesemnificative, altele cu un oarecare răsunet.

O trupă de influenţă a fost LSD – nume autentic în anii României comunis­te, în care nu puteai ieşi în stradă cu plete, barbă, minijupe sau pantaloni evazaţi. Îşi mai aminteşte cineva? Râsul dracului în casa popii! LSD avea o rezidenţă la Clubul URCC din centrul Oradei. Sherry Lupu era liderul, iar băieţii făceau piese ultra-moderne pentru vremea aceea: Hendrix, Cream, CCR, Steppenwolf etc., tot ce mergea trăznet la “Metro­nomul” lui Cornel Chiriac, de la Europa Liberă.

Bineînţeles că, la fiecare sfârşit de săp­tămână, clubul era plin peste capacitate, spre bucuria şi prosperitatea materială a lui domnu’ Cociş (ăsta nu era tovarăş decât în treburile oficiale). Domnu’ Cociş venise de undeva “de la ţară”, din vreun sătuc învecinat, cu ciora­pii găuriţi. Stătea la uşă şi vindea bilete, iar în câteva luni se înţolise ultimul răcnet, mulţumită LSD-ului.

Lăsând la o parte prejudecăţile, el a fost instrumentul în stabilirea carierei muzicale a mai multor viitori rockeri orădeni. Iar subsem­natul nu face excepţie. Şi, chiar dacă a făcut un bănuţ, în schimb, a fost foarte bun organizator şi a oferit o pepinieră de rockeri Ora­dei. Şi, implicit, României, alături de domnu’ Tonea, directorul clubului “Solidaritatea”, care a dat rock-ului româno-unguresc grupul Metropol – din care, la vremea aceea, nu făceau parte dintre membrii cunoscuţi de public decât Attila Viranyi, liderul şi fondatorul grupului.

Trio-ul LSD a fost şablonul de urmat, formula fiind prestabilită mondial de Cream/Jimi Hendrix/Experience. Prin urmare, l-am recrutat pe Joe Balogh, la bas, şi pe Laci Rollinger, la tobe, şi, voilà!, prima trupă oficială, de care nu-mi mai amintesc cum se numea. Acum aveam nevoie de referinţe/experienţă. Ca să avem “credibilitate”, am ho­tărât să ne înscriem la Şcoala populară de arte, unde se dădea examen de admitere şi unde studiul teoriei muzicale cu Feher bacsi (vezi articolele precedente) a plătit mari dividende.

Am intrat toţi trei şi bineînţeles că ne-a sporit şi “credibilitatea”. În schimb, oportunităţile de “lucru” se lăsau aşteptate. Fiind puştani şi neavând vârsta legală de intrare în cluburi, bineînţeles că era mai dificil. Cu toate acestea, eu cel puţin intram în toate cluburile şi, una-două, săream pe scenă şi cântam. Aveam câteva lucruri în favoarea mea: ureche muzicală, prezenţă scenică – eram carismatic, cum se zice aici – şi o “rupeam” impecabil, după standardele de atunci, în englezeşte.

De cum puneam mâna pe microfon, umpleam pista de dans. Şi, din fericire, acest fapt n-a trecut neobservat. Ba chiar a fost bine remarcat şi de domnii Cociş şi Tonea, cei doi “geambaşi” de rock oră­deni, care închideau ochii la problema legată de vârstă. Acest lucru aveam să-l aflu mai târziu de la Ghiţă Tonea, care mi-a trimis prin cineva un fel de legiti­maţie, falsă, care putea trece ca OK în cazul unui control inopinat al “organelor în drept”. O durere de cap mai puţin! Bineînţeles că am început să ne ţinem de capul lui Sherry Lupu şi al lui Cociş, să ne permită să cântăm, la un sfârşit de săp­tă­mână, câteva piese pe instrumentele LSD-ului. Până la urmă, plictisiţi şi siguri că gaşca asta de puşti au s-o dea oricum în bară, au cedat.

Surpriză! În faţa audienţei, care nu prea realiza ce se întâmplă, am atacat cu ferocitate, pentru prima oară la Ora­dea, pie­sele unui nou grup, Black Sabbath. Prima piesă, instrumentala Wicked World, a generat o reacţie de stupoare generală. Judecând după gurile căscate şi lipsa totală de reacţie, nu ştiam dacă era semn bun sau rău. Execuţia a fost impe­ca­bilă, chiar mai bună decât la practicile a­si­­due; atunci am realizat că aveam o a treia calitate esenţială: să performez foarte bine sub presiune. Dar să revin la povestea noastră: într-o secundă de inspi­raţie am ur­lat în microfon: “Paranoid”!, în timp ce degetele-mi au atacat feroce rifful de început al cântecului. Puţin uluiţi, Joe şi Laci s-au avântat după mine. Am văzut imediat pista de dans umplută la repezeală şi băieţii de la LSD fu­gind spre scenă. La urma-urmei, era clubul şi publi­cul lor! După ce am terminat cântecul, ni s-au luat instrumentele şi ni s-a spus în termeni clari să nu mai ve­nim vreodată cu cereri de natura asta. Era însă prea târziu. Efectul a fost făcut şi ni s-a cam dus vestea.

De la locul de unde vindea bilete, domnul Cociş zâmbea pe sub mustaţă…

Ultimele articole

Articolul precedent
Articolul următor

Articole similare