Pe coridoare, numai tineri

În februarie, am lucrat o săptămână de la Montréal. Com­pania austriacă are închi­riat un spaţiu de birouri într-o clădire a Bombardierului. Într-o seară, i-am spus Cristinei: “Nu ştiu unde au dispărut bătrânii! În ’98, când m-am angajat pri­ma oară la Bombardier, erau mulţi de-o seamă cu mine, sau mai bătrâni. Acum, pe coridoa­re şi prin birouri, văd numai tineri!”

“S-au pensionat”, răspun­se ea, cu o nuanţă de sadism. Eu: “Toţi ?” Ea: “Sau au urcat în funcţii şi sunt toţi la vârf.” Eu: “Nu se poate. Vârful de-aia-i vârf, ca să încapă puţini pe el.” Ea: “Tu ce crezi ?” Eu: “Păi, tocmai asta este proble­ma. Nu pot să-mi explic.”

După un minut, am reluat subiectul, pentru că îmi stătea pe creier: “Poate-au murit!” Ea: “Mai repede cred că nu-i mai vezi tu, printre atâţia tineri.” Eu: “Da, e drept. Ieri seară, la bere, erau toţi cam de-o seamă cu mine. Dan, Mircea, Bogdan, Ion… Fiecare a ras câte trei beri, cu excepţia mea, care am avut trei pahare de vin.” Ea: “Ei, vezi? N-au murit!”

Şi, totuşi, doi dintre “bă­trânii” care mi-au fost co­legi în 1998 s-au dus. Moshe şi Joseph. În Austria, la Ried, vor­besc din când în când cu un ita­li­an mai în vârstă. E contractor, a lucrat cam peste tot. Seattle, Montréal, Africa de Sud, Brazilia. L-am întrebat dacă l-a cunoscut pe unul, Moshe B.

La început nu şi-a amintit. Însă, treptat, ceva i-a mişcat în memorie. “Unul scund şi mai rotund?” “El este”, i-am spus. “Da, mi-l amintesc din Africa de Sud. Pe unde mai e acum?” Eu: “A murit.” “Oh”, zise itali­anul. “Infarct”, am precizat eu. El: “Câţi ani avea?” Eu: “Păi, era cu 11 ani mai mare ca mine şi a murit… în 2004, adică acum 10 ani. Deci avea 54, iar acum ar fi avut 64.” “Pfui”, mai spuse el.

De Joseph K îi voi spune altă dată. Cam de-o seamă cu Moshe B. Dus anul trecut, după cum am aflat de pe reţeaua LinkedIn. Dacă îţi introduci în CV un nou loc de muncă, cei din lista ta de contacte sunt a­verti­zaţi. Joseph nu şi-a anunţat singur noul loc de muncă, “Deceased”. A făcut-o cineva din familie, cu siguranţă. În pro­fil urmau detaliile. Cauza morţii, cimitirul, cei lăsaţi în urmă.

***

La început, mă mulţumeam să le strivesc fatal, seară de seară. Deschi­deam uşa de la intrare, mă des­căl­ţam, aprindeam toate lumi­ile şi începeam vânătoarea. Reperam colocatara clandestină într-un colţ de tavan, poziţionam scaunul, desprindeam do­uă petece de hârtie din sulul lăsat apoi pe podea, unul de re­zervă, apoi mă urcam pe scaun şi performam omorul. După cel mult trei, ca să nu uit de ele, veneam cu alte petece de hârtie, umede de data asta, şi curăţam cu mare grijă locurile execuţiilor. Într-o săptămână, numărul victimelor a scăzut de la 20 la cel mult 5 pe seară. Însă sub 5 nu reuşeam să cobor.

Într-o seară, am crezut că scăpasem. Intrat în bucătărie, am deschis rapid uşile etajere­lor, fără să surprind vreuna. Mulţumit, am deschis frigiderul, ca să scot sticla de vin. Din partea de jos a uşii, s-au avântat în zbor două. Zborul le-a fost de scurtă durată. M-am spălat pe mâini cu detergent de vase, tot întrebându-mă dacă apăruseră din interiorul frigiderului, ori din afara lui.

“Trebuie să găseşti sursa!”, mi-a zis Cristina, la telefon. Am suspectat salteaua sub­ţire, de pe canapea. În interiorul pânzei albe am dat peste un burete sintetic, în care ele, mi-a spus tot Cristina, nu stau. Am suspectat apoi taburetul arăbesc lăsat de fostul chiriaş, un inginer libanez. Sub înve­lişul de velur de culoare maro tot burete sintetic am găsit.

M-am hotărât să trec la măsuri drastice. Am căutat pe internet numele lighioanei, molia, că despre ea e vorba, în limba germană. M-am dus la supermarketul Maxi de lângă casă, m-am plimbat degeaba printre rafturi, până când mi-a răsărit în cale o vânză­toare, care s-a nimerit să fie tânără şi cu o sarcină avansată bine. “Bitte! Ein Spray für Kleidermotte!” Între timp am aflat că “Spray” merge corect cu “einen”, dar femeia m-a priceput şi-aşa. S-a sfătuit cu o colegă mai în vârstă şi, împreună, m-au condus la raftul bun. Tânăra ştia ceva engleză, aşa că m-a ajutat cu alegerea. Am plecat dotat cu un spray uriaş şi cu o pungă de dropsuri ucigaşe.

În sâmbăta care a urmat, de dimineaţă, înainte de a pleca să frec menta prin Passau, am risipit dropsurile prin sertare, câte două prin cele mari, şi am dat cu sprayul prin toate cotloanele. Am pus dropsuri şi prin compartimentele şifonierului, desigur. La bucătărie, pe raftul în care-mi ţin pungile cu cereale n-am intervenit, din instinct de conservare. Seara, reîntors acasă, până să ajung să deschid ferestrele, mi-au dat lacrimile. Am aerisit vreo trei ceasuri, apoi m-am băgat în pat cu teama că nu mă voi mai scula a doua zi. Dar m-am sculat, ca că constat că s-au sculat şi ele.

A venit, apoi, dimineaţa în care aproape rămăsesem fără cereale şi am luat de pe raft punga mică, veche, ţinută de rezervă. Când mă pregăteam să înfig lingura în ea, am văzut, printre fulgii de cereale, ici şi colo, nişte fire de păianjen. Am dus punga sub veioza de pe masa din cameră. Mi-am pus ochelarii. Printre fulgi, foşgăiau viermişori. Larve. Punga a ajuns imediat în tomberonul din faţa blocului.

A trecut o săptămână de atunci, iar viaţa mea continuă la fel. Cu hainele care-mi miros a chimicale, cu ochii care mă ustură, cu măcar două victime pe conştiinţă, seară de seară.

Florin Oncescu
Florin Oncescu
Florin Oncescu (n. 1960), autor de proză scurtă şi inginer în industria de aviaţie, stabilit la Montréal în 1995. Volume publicate: "Dispoziţie depresivă" (Ramuri, Craiova, 1994), "La umbra unui enciclopedist" (Omniscop, Craiova, 1999), "Întoarcerea" (Ramuri, 2003), "Ilustrate din America" (Limes, Cluj, 2007) , "Jurnalul lui Sake" (Limes, 2017).

Ultimele articole

Articole similare