În februarie, am lucrat o săptămână de la Montréal. Compania austriacă are închiriat un spaţiu de birouri într-o clădire a Bombardierului. Într-o seară, i-am spus Cristinei: “Nu ştiu unde au dispărut bătrânii! În ’98, când m-am angajat prima oară la Bombardier, erau mulţi de-o seamă cu mine, sau mai bătrâni. Acum, pe coridoare şi prin birouri, văd numai tineri!”
“S-au pensionat”, răspunse ea, cu o nuanţă de sadism. Eu: “Toţi ?” Ea: “Sau au urcat în funcţii şi sunt toţi la vârf.” Eu: “Nu se poate. Vârful de-aia-i vârf, ca să încapă puţini pe el.” Ea: “Tu ce crezi ?” Eu: “Păi, tocmai asta este problema. Nu pot să-mi explic.”
După un minut, am reluat subiectul, pentru că îmi stătea pe creier: “Poate-au murit!” Ea: “Mai repede cred că nu-i mai vezi tu, printre atâţia tineri.” Eu: “Da, e drept. Ieri seară, la bere, erau toţi cam de-o seamă cu mine. Dan, Mircea, Bogdan, Ion… Fiecare a ras câte trei beri, cu excepţia mea, care am avut trei pahare de vin.” Ea: “Ei, vezi? N-au murit!”
Şi, totuşi, doi dintre “bătrânii” care mi-au fost colegi în 1998 s-au dus. Moshe şi Joseph. În Austria, la Ried, vorbesc din când în când cu un italian mai în vârstă. E contractor, a lucrat cam peste tot. Seattle, Montréal, Africa de Sud, Brazilia. L-am întrebat dacă l-a cunoscut pe unul, Moshe B.
La început nu şi-a amintit. Însă, treptat, ceva i-a mişcat în memorie. “Unul scund şi mai rotund?” “El este”, i-am spus. “Da, mi-l amintesc din Africa de Sud. Pe unde mai e acum?” Eu: “A murit.” “Oh”, zise italianul. “Infarct”, am precizat eu. El: “Câţi ani avea?” Eu: “Păi, era cu 11 ani mai mare ca mine şi a murit… în 2004, adică acum 10 ani. Deci avea 54, iar acum ar fi avut 64.” “Pfui”, mai spuse el.
De Joseph K îi voi spune altă dată. Cam de-o seamă cu Moshe B. Dus anul trecut, după cum am aflat de pe reţeaua LinkedIn. Dacă îţi introduci în CV un nou loc de muncă, cei din lista ta de contacte sunt avertizaţi. Joseph nu şi-a anunţat singur noul loc de muncă, “Deceased”. A făcut-o cineva din familie, cu siguranţă. În profil urmau detaliile. Cauza morţii, cimitirul, cei lăsaţi în urmă.
***
La început, mă mulţumeam să le strivesc fatal, seară de seară. Deschideam uşa de la intrare, mă descălţam, aprindeam toate lumiile şi începeam vânătoarea. Reperam colocatara clandestină într-un colţ de tavan, poziţionam scaunul, desprindeam două petece de hârtie din sulul lăsat apoi pe podea, unul de rezervă, apoi mă urcam pe scaun şi performam omorul. După cel mult trei, ca să nu uit de ele, veneam cu alte petece de hârtie, umede de data asta, şi curăţam cu mare grijă locurile execuţiilor. Într-o săptămână, numărul victimelor a scăzut de la 20 la cel mult 5 pe seară. Însă sub 5 nu reuşeam să cobor.
Într-o seară, am crezut că scăpasem. Intrat în bucătărie, am deschis rapid uşile etajerelor, fără să surprind vreuna. Mulţumit, am deschis frigiderul, ca să scot sticla de vin. Din partea de jos a uşii, s-au avântat în zbor două. Zborul le-a fost de scurtă durată. M-am spălat pe mâini cu detergent de vase, tot întrebându-mă dacă apăruseră din interiorul frigiderului, ori din afara lui.
“Trebuie să găseşti sursa!”, mi-a zis Cristina, la telefon. Am suspectat salteaua subţire, de pe canapea. În interiorul pânzei albe am dat peste un burete sintetic, în care ele, mi-a spus tot Cristina, nu stau. Am suspectat apoi taburetul arăbesc lăsat de fostul chiriaş, un inginer libanez. Sub învelişul de velur de culoare maro tot burete sintetic am găsit.
M-am hotărât să trec la măsuri drastice. Am căutat pe internet numele lighioanei, molia, că despre ea e vorba, în limba germană. M-am dus la supermarketul Maxi de lângă casă, m-am plimbat degeaba printre rafturi, până când mi-a răsărit în cale o vânzătoare, care s-a nimerit să fie tânără şi cu o sarcină avansată bine. “Bitte! Ein Spray für Kleidermotte!” Între timp am aflat că “Spray” merge corect cu “einen”, dar femeia m-a priceput şi-aşa. S-a sfătuit cu o colegă mai în vârstă şi, împreună, m-au condus la raftul bun. Tânăra ştia ceva engleză, aşa că m-a ajutat cu alegerea. Am plecat dotat cu un spray uriaş şi cu o pungă de dropsuri ucigaşe.
În sâmbăta care a urmat, de dimineaţă, înainte de a pleca să frec menta prin Passau, am risipit dropsurile prin sertare, câte două prin cele mari, şi am dat cu sprayul prin toate cotloanele. Am pus dropsuri şi prin compartimentele şifonierului, desigur. La bucătărie, pe raftul în care-mi ţin pungile cu cereale n-am intervenit, din instinct de conservare. Seara, reîntors acasă, până să ajung să deschid ferestrele, mi-au dat lacrimile. Am aerisit vreo trei ceasuri, apoi m-am băgat în pat cu teama că nu mă voi mai scula a doua zi. Dar m-am sculat, ca că constat că s-au sculat şi ele.
A venit, apoi, dimineaţa în care aproape rămăsesem fără cereale şi am luat de pe raft punga mică, veche, ţinută de rezervă. Când mă pregăteam să înfig lingura în ea, am văzut, printre fulgii de cereale, ici şi colo, nişte fire de păianjen. Am dus punga sub veioza de pe masa din cameră. Mi-am pus ochelarii. Printre fulgi, foşgăiau viermişori. Larve. Punga a ajuns imediat în tomberonul din faţa blocului.
A trecut o săptămână de atunci, iar viaţa mea continuă la fel. Cu hainele care-mi miros a chimicale, cu ochii care mă ustură, cu măcar două victime pe conştiinţă, seară de seară.