România renegată

După cum probabil aţi simţit pe propria piele, pentru că de asta vă aflaţi aici, România este, de mul­tă vreme, într-un război cu ea însăşi. Dumnezeu ne-a ferit, din 1945 şi până acum, de războaie cu tancuri şi mitraliere, însă ne-a ţinut într-o continuă luptă de gherilă cu mentalităţile stricătoare de suflet, cuibărite adânc în noi, timp de aproape şapte decenii. Altfel spus, ne-a fost hărăzit să trăim o lungă convalescenţă morală, cu episoade frecvente de recurenţă a bolii.

Astăzi, ceea ce se întâmplă la graniţele ţării ar trebui să le dea de gândit multora, dar mai ales acelora care-şi spun “demnitari ai statului”. Măcar în ceasul al doisprezecelea. În Ungaria, extremiştii şi-au consolidat po­ziţia politică, dând impresia că se pregătesc temeinic de “o nouă ordine europeană”, în care Uniunea la care au aderat în 2004 devine istorie. Cu tot cu principiile ei de bună vecinătate. În Ucraina ciopârţită de ruşi lucrurile sunt departe de a se linişti cât de cât, iar în Republica Moldova, comuniştii îşi freacă libidinos palmele în aşteptarea revenirii la putere.

Cam acesta este contextul extern, însă în interiorul ţării noastre lumea pare prea ocupată de mici aranjamente, de lucrături de tot felul şi de mizerii politice. Oamenii obişnuiţi sunt cu moralul la pă­mânt, văzând că nu prea mai au la ce spera, iar cei care mai pot iau, tăcuţi, drumul străinătăţii. Parcă anume pentru a întreţine noaptea minţii, în toată această atmosferă greu respirabilă, se aud lugubru vocile “înţelepţilor naţiunii”. Nimic de bine, numai de rău.

Iată doar o idee nocivă, din ce în ce mai răspân­dită de intelectualii noştri “publici”: în România, corupţia şi lipsa de moralitate au fost dintotdeauna prezente şi n-avem de ce ne plânge de starea de lucruri actuală. Se aduc ca argumente în sprijinul acestei scorneli tot felul de documente din vremea lui Carol I, aprecieri ale unor diplomaţi străini în privin­ţa trăsăturilor definitorii ale poporului român şi câte şi mai câte alte “dovezi ştiinţifice”. Nimic mai fals şi mai rău intenţionat.

Sigur că mulţi dintre promotorii acestei “teorii” încearcă să-şi justifice propriile neputinţe şi frustrări, aruncând vina, ca şi politicienii, pe “popor”. Cu alte cuvinte, aşa suntem noi croiţi, prost şi fără coloană vertebrală, vulnerabili în faţa ispitelor de tot felul. Nici puşcăria nu ne mai sperie. Totul este să ne descurcăm cu orice preţ. Absurd şi jignitor pentru toţi aceia care nu au făcut la “fără frecvenţă” cei şapte ani de-acasă.

Adevărul este cu totul altul: românul, ca şi ca­na­dianul, australianul sau chinezul, reacţionează la stimulii sociali. De plidă, când îi vezi pe “moralişti” şi “pedagogi” că-şi ling degetele de “miere”, după care, cu ochelarii pe vârful nasului, bodogănesc po­porul, pricepi repede că valorile ce ţi-au fost transmise acasă nu mai au corespondent în realitate. Acesta este momentul când omul de rând renunţă la orice reper moral şi trece la salvarea propriului prezent.

Românii de azi şi-au ascuţit instinctul de supra­vieţuire, văzând că statul nu-i mai protejează de mult, iar cei pe care-i considerau autorităţi morale şi intelectuale au căzut robi compromisului. La o altă dimensiune, acelaşi lucru se întâmplă şi în Coreea de Nord, şi în China profundă, şi în guberniile ruseşti. Ba chiar şi în lumea occidentală, dacă privim atent procentajul prezenţei la vot a cetăţenilor.

Uitaţi-vă numai în jurul dumneavoastră, aici, în Québec! Nimeni nu are vreo reţinere în a recunoaşte public că există corupţie şi că se petrec grave nere­-guli cu participarea şi complicitatea unor decidenţi politici. Dar diferenţa dintre ţările apusene şi cele răsăritene este (încă) aceea că, atunci când primele au o problemă, şi-o asumă şi încearcă să o rezolve cât mai corect cu putinţă. Nu aruncă pisica moartă în curtea vecinului. Nu majoritatea este de vină pentru că tu, demnitarule sau fostule demnitar, nu reuşeşti să-ţi justifici alegerile de-o viaţă, să-ţi stăpâneşti slăbiciunile sau să rezişti tentaţiei de a trăi bine ne­-deranjându-i pe cei puternici. Oamenii noştri “mari”, importanţi şi autosuficienţi, se simt sufocaţi de propriul popor. Ei vor statui şi se visează satrapi de conştiinţe, scuzându-şi orice abatere jenantă de la sentinţele pe care tot ei le emană. România de azi le pute, uitând că la acest miros pestilenţial contribuie, poate, şi ei înşişi.

George Radulescu
George Radulescu
George Rădulescu, senior editor la televiziu­nea Money.ro şi editorialist al ziarului Adevărul, are 14 ani de experienţă ca jurnalist. A publicat volumele "Un secol cu Neagu Djuvara" şi "În căutarea României pierdute". Este corespondent pentru America de Nord al trustului Money.ro.

Ultimele articole

Articole similare