Este românul trădător din naştere?

Iată o “întrebare” care, prin natura ei, denotă două tendinţe prezente în societatea românească de azi: imbecilizarea programatică şi distrugerea “după ma­-nual” a valorilor care ne-au mai rămas.

“Dilema” din titlu este promovată ca dezbatere în presa centrală şi chiar transformată în afirmaţie de un academician, fost ministru al Culturii: “Ro­mânul este trădător din naştere, pentru că aşa l-a făcut istoria”. Trebuie adăugat că şocul şi revolta generate de o asemenea afirmaţie au fost atenuate cu dibăcie prin conceptul de “mentalitate tranzacţională românească”, atu care ne-ar fi asigurat supravieţuirea în spaţiul balcanic, atunci când ungurii, grecii, albanezii şi bulgarii au fost striviţi de turci sub aspectul statalităţii. Cu alte cuvinte, ro­mâ­nul face cum face şi se descurcă el cumva în vremuri de restrişte, de la a-şi procura alimente de primă necesitate şi până la a rămâne bine înfipt în istorie. Dacă vreţi, este vorba de o formă mai doctă a bancului cu sărăcia: “Ce face românul când rămâne fără bani? Mai schimbă o sută de dolari!”

Semnalam, în articolul anterior, faptul că, în ulti­mul timp, valorile naţionale sunt puse sub semnul întrebării, în mod halucinant, tocmai de către cei a căror menire este de a le apăra şi de a le perpetua. Un alt exemplu: senzaţionalismul istoric reinventat de Lucian Boia, aducător de rapidă notorietate publică, este toxic într-o societate care, după anii de comunism şi de tranziţie imbecilizantă, nu mai reu­şeşte să discearnă între bine şi rău. Nu-i cinstit din punct de vedere intelectual să-i spui unui tânăr că neamul lui s-a descurcat în istorie trădându-i pe alţii sau speculând anumite conjuncturi, fără a-i da deta­lii esenţiale despre jertfa lui Constantin Brâncovea­nu sau despre soldaţii şi ţăranii români cărora le-au rămas oasele la Mărăşti şi Mărăşeşti (în paranteză fie spus, lăsaţi baltă de către “aliaţii” ruşi) şi care au evitat dispariţia României ca stat.

Dar “moda” aceasta de a le şterge românilor orice urmă de stimă de sine a început acum câţiva ani şi s-a intensificat taman când la graniţele ţării se întâmplă lucruri îngrijorătoare, când clasa politică, în frunte cu preşedintele şi premierul, se întrece în mizerii şi ilegalităţi şi când Uniunea Europeană scârţâie din toate încheieturile.

Nu sunt adeptul teoriilor conspiraţioniste, însă nu pot să nu mă întreb dacă nu cumva toată această destructurare a societăţii româneşti este coordonată de undeva. Altfel, cum s-ar explica râvna unora de a ne “arăta”, din ce în ce mai des şi pe tonalităţi înalte, cât de găinari şi lipsiţi de caracter suntem, prin trecutul şi natura noastră.

“Îndulcitoarele” din acest tip de discursuri vi­zează anestezierea ultimelor zvâcniri ale demnităţii naţionale, pe ideea omului needucat: “Lasă, dom’le, că până la urmă nu-i ruşine să te descurci!”. Ba e ruşine să te descurci fofilându-te cu capul plecat, e ruşine să supra­vie­ţuieşti necinstit şi să iei ce nu-i al tău! Nu este cazul poporului român, iar la o judecată dreaptă a istoriei naţionale se vede limpede acest lucru.

Ceea ce se întâmplă de aproape 70 de ani cu România este consecinţa directă a răzbunării bolşe­vicilor şi a altor neprieteni ai ţării în care ne-am născut.

Unde în altă parte, în fostul lagăr socialist, a mai existat un experiment similar cu acela pe care noi l-am denumit “experimentul Piteşti”, de transformare a victimelor în călăi? În care altă ţară din estul Europei au mai fost ucişi atâţia oameni de valoare, de la ţărani fruntaşi care au refuzat colectivi­za­rea şi până la intelectuali? Asta trebuie să li se explice tinerilor români, fie că se află în ţară, fie în afara ei, pentru a înţelege că nu au niciun motiv să se ruşineze că se trag de unde se trag.

Latinitatea lor, a copiilor născuţi din părinţi români, nu are nicio legătură cu “descurcăreala” devenită mod de viaţă în România ultimilor 70 de ani. Aşa cum spiritul critic izvorât din genele noastre latine nu are nimic de-a face cu mârlănia şi proasta creştere. Latinii şi descendenţii lor au ştitut întotdeauna care-i diferenţa între polemică şi “ba pe-a mă-tii!”, între înţelepciune şi şmecherie ieftină, între folosirea unei oportunităţi şi părăsirea camaradului pe frontul de luptă. Marii noştri “aliaţi” ne-au lăsat de izbelişte tocmai în momentele în care aveam mai mare nevoie de sprijin – ruşii în Primul Război Mondial, când Puterile Centrale ocupaseră mai mult de jumătate din ţară, germanii în cel de-al Doilea, când au parafat, alături de prietenii lor sovietici, dezmembrarea României Mari (Basarabia, Bucovina de Nord, o bucată din Ardeal). Asta nu se numeşte trădare, domnilor intelectuali publici?

Din nefericire, tinerii români de azi nu-şi mai fac timp să citească şi nici nu-şi mai pun prea multe între­bări. Cu atât mai puţin cei stabiliţi de mici în străinătate. Între timp, intelectualii noştri caută succesul facil şi viaţa bună adusă de notorietate, proferând în spaţiul public “teorii” distrugătoare de conştiinţe. Este corect oare faţă de cei care au murit pentru valorile care ne fac astăzi parte integrantă a lumii civilizate?