În Ucraina se moare, iar soldaţii ruşi, deghizaţi în separatişti simpatici sau în suporteri ai lui Mircea Lu­cescu – antrenorul echipei de fotbal Şahtior Doneţk -, îşi fac de cap într-o ţară pe care Rusia a promis să o apere, dacă renunţă la armele nucleare de pe teritoriul său. Reamintim că, în 1994, Rusia a semnat, împreună cu SUA şi Marea Britanie, un acord prin care Ucraina îşi ceda armamentul nuclear (mai bogat decât al Chinei, Angliei şi Franţei la un loc), în schimbul protejării integrităţii sale teritoriale.

Acum ruşii anexează Ucraina, sub privirile unei Europe lovite de amnezie. Ca o paranteză: cine-şi în­chipuie că alte ţări posesoare de arme nucleare vor mai renunţa la ele pentru că o altă ţară le va promite să-i apere a băut prea mult.

Mai mult, lui Putin i se încredinţează orga­­­nizarea Jocurilor Olimpice şi a Campio­na­-tului Mondial de fotbal din 2018. Ceea ce echi­­valează cu un permis de bună purtare. Rusia poate omorî în continuare jurnalişti, poate închide, prin procese demne de Balşoi Teatr, dar nu de o justiţie modernă, pe orice opozant al Kremlinului şi poate vâna homosexualii sau pe cei ce fluieră în Biserică, aşa cum a fost cazul cu membrele trupei Pussy Riot.

Biserica Ortodoxă Rusă este extrem de influentă (din motive care-mi scapă, în toate ţările ortodoxe din fostul spaţiu sovietic, oamenii au foarte multă încre­dere în Biserică). Un sondaj făcut în Rusia arată că 63% dintre ruşi cred că este inacceptabil să critici Bi­-serica (vorbim de Biserica Ortodoxă Rusă, pentru că restul pot fi criticate după dorinţă). Asta deşi majoritatea ruşilor (52%) recunosc că nu citesc Biblia şi doar 28% dintre ei se roagă.

Biserica Ortodoxă Rusă, prin Patriarhul Chiril, păstoreşte şi Biserica Ortodoxă Ucraineană. Sfinţia-sa a declarat, nici mai mult, nici mai puţin, că Vladimir Putin este “un miracol al lui Dumnezeu”. Acum, în 2014, miracolul îi omoară supuşii din Ucraina, iar el tace. Deşi o vorbă a sa l-ar opri sau, cel puţin, l-ar tempera pe Putin (aşa cum am văzut mai sus, ruşii nu sunt de acord să critici Biserica). Dar nu. Chiril este mai preocupat de câştigătoarea Eurovision, Conchita Wurst, decât de moartea fraţilor săi ortodocşi.

Când preoţii ucraineni ieşeau pe baricadele Euromaidanului înarmaţi doar cu crucile scoase din altar, încercând să-i oprească pe soldaţii fostului preşedinte Viktor Ianukovici să-i omoare pe protestatari, Patriar­hia Rusă nu a zis nimic. Casa lui Ianukovici, vizitată de protestatari după fuga sa, era plină de icoane şi de candele, dar asta nu l-a împiedicat pe ex-prezident să ordone omorârea altor ortodocşi. Poate se credea şi el un miracol (mai mic) al lui Dumnezeu.

De Paşte, Patriarhul Chiril s-a rugat pentru popo­rul rus care trăieşte în Ucraina şi pentru pace în această ţară. Dar pacea, în viziunea lui, însemna “oprirea celor care vor să distrugă marea Rusie”.

În acest timp, Patriarhul ortodox din Kiev, Filaret (ieşit din sub ascultarea Patriarhiei Ruse), denunţa agresiunea rusă şi spunea că Dumnezeu nu poate fi decât alături de poporul ucrainean, pentru că Dumne­zeu nu poate fi de partea răului.

Abia la apogeul conflictului, masacrul de la Odesa, Chiril a dat un comunicat de presă în care deplânge morţii şi cheamă la dialog, având grijă să precizeze că nu e bine să foloseşti armata împotriva propriului popor. Evident, tot ucrainenii sunt vinovaţi. Taburile şi lansatoarele de rachete ruseşti sunt şi ele un miracol al lui Dumnezeu. La fel, şi armata lui Ianukovici.

Putem discuta dacă Patriarhul Chiril este îndrep­tă­ţit să lupte împotriva spiritualităţii decadente a Occiden­tului (deşi aceasta nu l-a împiedicat nici pe el, şi nici Biserica rusă, să devină, în perioada 1990-1997, cel mai mare importator rus de ţigări occidentale). Pro­fitu­rile bisericii din această operaţie variază, în funcţie de cine face estimarea, între 1,5 şi 4 miliarde de dolari. Iar Occidentul decadent nu l-a împie­dicat pe Chiril nici să-şi ia un ceas Breguet de 30.000$, şters apoi din fotografii de drept-credincioşii pricepuţi la Photoshop.

Cred însă că Patriarhul este obligat să se implice pentru a opri baia de sânge şi invazia rusă din Ucraina.Teamă mi-este, însă, că nu o va face. El este un exemplu viu al colabo­ră­rii Bisericii ortodoxe de pretutindeni cu comuniştii. Tatăl său, preot şi el, a fost deportat în gulag de comu­nişti, pentru credinţa sa. Fiul a ajuns -se pare că după un îndelung stagiu la KGB, sub numele de cod Mikhailov – să conducă Biserica Ortodoxă Rusă. Singura speranţă pentru o astfel de situaţie e ca viaţa de apoi să nu existe. L-ar scuti de o întâ1nire penibilă cu sufletul tatălui său.

Din păcate, lucrurile stau la fel în toate bisericile ortodoxe. Pe site-ul Patrarhiei Române nu există nici mă­car un mic comunicat de presă legat de Ucraina. În schimb, circulă pe Internet filme în care înalţi prelaţi îi ridică osanale lui Victor Ponta. Aşteptăm să fie şi el declarat un miracol al lui Dumnezeu.