România este un câmp de luptă politică pe cât de încinsă, pe atât de sterilă şi cu suspiciuni majore de blat între principalii combatanţi.
Traian Băsescu şi Victor Ponta se încaieră sistematic, iar confruntarea dintre ei ocupă complet scena politică şi o pola-rizează într-o paradigmă care ar trebui să fie deja consumată – pro/anti Băsescu. Dar este o paradigma care convine ambelor părţi, cât timp fiecare se adresează electoratelor proprii, le turează, iar loviturile încasate de la adversar nu au niciun efect asupra simpatizanţilor fideli.
Interesant este că dincolo de aceste confruntări spectaculoase, cu multe adjective şi metafore grele, care capturează actualitatea, în chestiunile majore Traian Băsescu şi Victor Ponta se înţeleg de mi-nune. Un exemplu: legea care permite primarilor să îşi delege competenţa, scoţându-i astfel de sub incidenţa DNA şI anulând practic conflictul de interese, a fost promulgată discret şi fără nicio obiecţie de preşedinte.
Un alt exemplu este relaxarea cu care Traian Băsescu a tratat uzuparea de atribuţii, clară şi gravă, comisă de premier în momentul interzicerii dreptului de survol pentru avionul în care se afla vicepremierul rus Rogozin şi prin declaraţiile ulterioare în care s-a autodeclarat nici mai mult nici mai puţin decât comandat suprem al armatei.
Vă aduceţi aminte cum s-a luptat preşedintele când premierul a emis pretenţia de a repezenta România la Bruxelles sau, mai recent, în chestiunea decoraţiilor pentru fosta conducere a ICR, când a atacat conflictul constituţional la CCR, deşi miza pratic nu exista, fiindcă inelectualii a căror decorare a refuzat-o Ponta au fost decoraţi chiar şi fără semnătura premierului.
Spectacolul de lumini şi zgomot al palatelor are două efecte cu potenţial letal pentru democraţia românească.
Pe de-o parte, ucide orice altă dezbatere şi orice altă temă de importanţă reală. Campania pentru alegerile pentru europarlamentare practic nu există. Nu am văzut nici măcar o dezbatere reală pe teme europene. Pe afişe, candidaţii sunt în planul doi, eclipsaţi de prezidenţiabili sau potenţiali prezidenţiabili. Un om obişnuit habar nu are ce diferenţă este între viziunea socialiştilor şi a popula-rilor, care ar fi viitorul Europei dacă preşedinte al CE va fi socialistul Schultz sau popularul Juncker.
Dar şi alte teme, foarte incomode pentru Victor Ponta, sunt complet absente. Ce se întâmplă cu marile privatizări, ratate pe linie de actualul guvern? Ce se întâmplă cu investiţiile străine, care sunt în cădere liberă? De ce nu face faţă diplomaţia românească momentului regional extrem de important? Mediul de afaceri se sufocă, firmele mor pe capete, într-o discreţie totală.
Pe de altă parte, degradarea constantă a discursului public, lupta în mocirlă – asumată, chiar explicit, de cei doi actori principali – nu face decât să sporească absenteismul. Pentru marea majoritate a românilor acest tip de confruntare nu este decât un bruiaj obositor. Chiar dacă unele elemente din mesajul celor doi sunt de reală importantă, ele nu mai ajung la cei mai mulţi dintre alegători, din cauza ambalajului mocirlos, a tonului de iarmaroc.
Tipul acesta de confruntare şi-a epuizat, în 10 ani, potenţialul de a antrena majoritatea. Ea aşteaptă acum soluţii concrete, viabile, din partea unor personaje credibile, profesional şi moral. Nici ele nu prea există, dar şi să existe, n-au cum să răzbată prin bruiajul războiului dintre palate.
Consecinţa acestui absenteism în creştere este o pervetire a principalei reguli a democraţiei. Nu mai decide majoritatea, ci minoritatea viscerală. În aceste condiţii nu există nicio speranţă de primenire a clasei politice şi de îmbunătăţire a actului de guvernare şi, la fel de grav, se adânceşte o ruptură foarte periculoasă din societate între minoritatea activă şi majoritatea pasivă, între guvernanţii impuşi de minoritate şi majoritatea populaţiei, care se simte nereprezentată.
Dar, cum spuneam, raportat la interesele politice meschine, jocul electoral pe nuclee dure este avantajos pentru ambii jucători. PSD nu poate fi învins la prezidenţiale decât prin antrenarea a 20-30% dintre nehotărâţi. În confruntarea aparatelor de partid şi a capacităţii lor de mobilizare, social-democraţii defilează.
La rândul sau, Traian Băsescu nu ştiu dacă are interesul ca la Cotroceni să ajungă un preşedinte de dreapta, pentru că acesta ar deveni automat şi liderul dreptei, un rol pe care şi-l doreşte el, destul de explicit, după terminarea mandatului. Nu cred că Băsescu vrea un urmaş puternic, pentru că nu îl văd încă ajuns psihologic la momentul succesiunii, al realei predări de putere.
Dacă ar vrea un urmaş puternic, dacă ar vrea victoria dreptei, nu ar face exact ceea ce face cu obstinaţie. Ceea ce a făcut şi înainte de parlamentarele din 2012, soldate cu victoria zdrobitoare a USL.
Dacă adăugăm în acest tablou şi o presă sufocată economic, dominată de televiziunile de ştiri aservite intereselor inclusiv politice ale patronilor, avem imaginea completă a a unei situaţii cel puţin periculoase pentru viitorul României.