L’amour

La définition de l’amour est très simple: L’Amour est quand tu pense à l’autre en premier.

Această remarcă, auzită zilele trecute de la un total necunoscut, m-a dus cu gândul la o întâmplare petrecută cu ani în urmă, pe vremea când bunica era încă vredni­că şi noi cei mici, feriţi de răută­ţile de fiecare zi.

Era timpul când la noi se plantau cartofii, iar pomii în floare şi zarva mare de la stupii din fundul grădinii ne însoreau ziua. Bunica făcea cuiburi cu sapa în pământul proaspăt arat şi treaba noastră, a celor mici, era să punem în fie­care din aceste cuiburi câte doi bulbi de cartofi, aleşi pe sprân­ceană, încă din toamnă.

– Bunică, da’ di ci triebi câti doi în fiştecari cuib? Ci, unu n-a hi di agiuns, că poati aşé ni-a mai rămâni şi nouă di-o fandilă di barabuli prăjiti.

– Apăi numa’ la mâncari ţi-i gân­dul, drăguţă. Află că pi lumia aiastă, la tăti celea-s rânduiţi să hie câti doi. Iacă aieste barabuli ca să dieie rod, apăi numa’ că trebi să hie două. Şi oaminii tot aşe, ca să-nfloriască şi să ro­-diască triebi doi, şi pi diasupra să să aibă şi dragi.

– Cum adică să să aibă dragi, da’ ci, barabulili aieste să au dragi?

– Iară înţăliegi numa’ ci vrai, că di multi ori mă-ntrieb oari cui sameni, că din niamu’ aista a’ nostru o fost numa’ oamini cu iuţală la mintii.

– Da’ ia spuni-mi, bunică, ce-i aceea că să au dragi?

– Apăi, cum să-ţi spun eu ca să-nţăliegi… mai ghini spuni cini-i mai drag şi mai drag ţâie?

– Mie mi-i tari drag căluţu’ di pluş ci mi-o adus Moşu’.

– Apăi nu di giucării ti-ntrieb, ci di oamini, mân­cati-ar bucuriili.

– A, di oamini! Dară di matali şi di mama şi di tata şi di cia doi mai mici, di Ionuţ di pisti drum, di Niculaie cu care mărg la şcoală şi cam atâta.

– Na, că tot îi bini, tocma’ mă gândiem că n-ai să ştii pi cini pominí. Da’ dacă ar hi să ai aşé o casă marii şi cu acarieturi, li-ai da-o la cei dragi?

– Cum să nu, mă şumenesc eu, voios.

– Da’ dacă ai avé aşé mulţi bani, mulţi tari, i-ai da tu la cei dragi?

– Cu dragă inimă, veni răs­pun­sul meu.

– Da’ dacă ciniva din acia dragi ţâie ţ-ar cieri căluţu ciala di pluş, l-ai da ?

– Căluţu, nu.

– Apoi cum să fací că eşti gata să dai şi casa cié mari, şi purcoiu’ di parali, dar amărâtul ciala di căluţ, nu?

– Hai, bunică, nu ti mai fă că nu prişiechi. Tăti ciali îs numa în închipuire mea, li dau cu dragă inimă, da’ căluţu îl am în mână, nu în ghis.

– Na, săracă di mini, îmi cam pari că prăpădiesc stopchitu digiaba cu tini, ori poati că-i prié divriemi să priciepi cum îi cu dragu’. Da’ o vini şi vriemea când ai sâ ti gândeşti la ciniva mai tari ca la tini ş-atuncia să ştii că însamnă că ţi-i drag.

Această punte peste timp mi-a adus, de fapt, aminte că mai tot ce facem e pentru că undeva, cineva contează mult pentru fiecare dintre noi.

Atunci când vă gândiţi să investiţi într-o casă, pentru pensie, în caz de boală sau deces, e pentru că vreţi să-i protejaţi pe cei dragi mai întâi. Din păcate, în timpul prezent, în care egoismul câştigă tot mai mult teren, vorbele bunicii pot să pară ridicole pentru unii. Dar eu încă mai sper ca acest număr să nu fie prea mare.

Până la următoarea ocazie, eu vă doresc numai bucurii.

Petru Cotnareanu
Petru Cotnareanu
Petru Cotnăreanu este născut în dulcea Bucovină, sub poale de Rarău, trecut prin informatica preistorică şi prin ceva şcoli din Québec. În prezent sfătuitor auto­rizat pentru banii altora (de banii lui se ocupă soţia). Iubeşte lucrurile simple şi cinstite şi ia în glumă o artă tare grea, cum e cea a scrisului.

Ultimele articole

Articole similare