nu-parcatiGuest post: Simona Marin

Pe când locuiam în Bucureşti, am trecut într-o zi prin cartierul Rahova şi am zărit din tramvai un nume scris cu litere uriaşe: “Piaţa Niki Scorpion”. Ghici cine vinde legăturile de ceapă la tarabele de acolo? În altă zi, circulam paşnic pe trotuar şi pe un gard văd inscrip­ţionat cu o mînă hotărîtă: NU STAŢIONAŢI, TAI CAUCIUCURI – GIOVANI.

Inepuizabila capacitate a cetăţeanului român de explorare a câmpului lexical onomastic internaţional este impresionantă! Această pasiune se menţine şi chiar se dezvoltă la cei care au plecat în Occident. Şi ar fi sunat fantastic de n-ar mai fi fost şi nesuferitele nume de familie care strică decorul: Anthony Poşircă, Brandon Pufulete, Brunhilde Grivei, Ashley Ciupitu, William Brânză…

Lucrurile iau o turnură de-a dreptul senzaţională când trecerea unei graniţe devine un fenomen aproape magic, precum secvenţa în care calul lui Făt-Frumos se transformă incredibil după ce mănâncă jăratec. Păr de culoare nouă, look nou şi, bineînţeles, nume noi. Graţiela nu mai e Graţiela, e Grace. Cristi s-a transformat în Christian, Ionuţ e, of course, John, Mihai a devenit Michael, iar Claudiu, dragă, a ajuns Claude. Ne purtăm şi vorbim ca în octzident, ne loveşte amnezia lingvistică şi aruncăm limbă maternă precum ciorapii pe care nu mai vrem să-i cârpim, că nu dă bine să se ştie că ai fost român.

Ar fi mers scuza cu integrarea, dar nu ţine. Fiindcă poate nu-l mai cheamă Marcel, ci Marcelo, dar la şmecherii şi ponturi nu renunţă, aşa cum nu renunţă nici la borşul cu leuştean adus tocmai din România. Îi înjură pe localnici, dar râvneşte la bunăstarea lor, se duce la muncile de jos că n-are încotro, dar, când vine în vizită în România, se umflă ca broscuţa, că de, are număr galben la maşină şi ah, se mişcă cu încetinitorul, precum Bruce Willis când s-a dus să salveze planeta.

Carevasăzică, începe să facă sens: ce mai contează prin ce ghetto-uri doarme, că munceşte ca un sclav 12 ore pe zi, că e un inadaptat, dacă toate astea înseamnă o vacanţă la România, ţara unde e cineva, locul perfect pentru a face show off, cu beemveul pe uliţă.

Există şi categoria de lux, românul isteţ care ştie să facă rost de oportunităţi sau de aprofundarea studiilor pe banii babachii sau ai instituţiei sau ai cuiva, dar în nici un caz ai lui, şi care, când se termină sejurul, nu mai găseşte bilet de retur. Dacă îl întrebi, o să-ţi spună că e foarte grea viaţa în vest, că nu sfătuieşte pe nimeni să plece din România, că el visează la lanurile de grâu şi la fântâna cu cumpănă de acasă, mesaj pe care ţi-l scrie de pe Ipad, în timp ce mănîncă brânză Brie double crème şi bea un Château Latour Pauillac, producţie 1990.

Era să îl uit pe ro­mâ­nul din Berceni, Gigi, bă­iat de băiat, strămutat pes­te Ocean în speranţa că se va îmbogăţi peste noapte.

Acest Gigi e un păs­trător al tradiţionalelor înjurături româneşti de o varietate care ne detaşează net printre alte naţii şi, mai ales, le ştie pă toate. Ştie unde e ben­-zina mai ieftină cu un cent, ştie să-şi schimbe singur uleiul la maşină în mijlocul străzii, aşa cum făcea la el între blocuri, urmăreşte ştirile de la ProTV zilnic şi ştie unde se găseşte varză murată.

Şi culmea care e? Că nu şi-a schimonosit nume­le, renegându-şi identita­tea, nu a manipulat pe nimeni ca să obţină bani, nu trimite în ţară poze cu cârnaţii din frigider sau cu leii de ciment de la intrarea din faţă casei şi, dacă cineva îl întreabă cum e, nu face efortul să impresioneze.

Când plecăm în concediu şi vrem să lăsăm cheia la cineva ca să ne ude florile, lui Marcel(o) nu-i mai merge brusc robotul de la telefon, iar Benjamin aka Benia­min, românul venit la studii, e inabordabil, îşi prepară doctoratul spiritual în iubirea aproapelui.

Şi-atunci o să îl rog iar pe Gigi, că nu ne-a refuzat niciodată.

Ad