În Canada aţi auzit, cu siguranţă, şi nu o dată, vorbindu-se despre destinul populaţiilor colonizate, despre nedreptăţile la care au fost supuse de către colonizatori. De altfel, sunt două faţete ale acestei probleme: prima reprezintă versiunea învingăto-rului, adică a colonizatorului, iar cea de a doua – varianta învinsului, respectiv a colonizatului.
Francofonii din Québec au experimentat câteva sute de ani această ultimă ipostază, de unde şi setea de independenţă a unora dintre ei, transmisă, poate, ereditar. Nu discutăm aici despre valoarea practică a unor astfel de aspiraţii, într-o lume din ce în ce mai complicată, unde graniţa dintre libertate şi control cvasitotal aproape că s-a şters. Uitaţi-vă numai la modul în care corporaţiile acţionează în lumea de azi, înlocuind autoritatea statului. Dar, în ceea ce-i priveşte pe “colonizaţii” vremurilor noastre, interesantă de observat este pornirea lor de a se autodizolva în creuzetele sociale puse la dispoziţie, cu “generozitate”, de colonişti.
Nordul Africii a trăit şi el un fenomen asemănător, însă mult mai violent, pe la mijlocul secolului XX. Franţa s-a văzut nevoită să acorde independenţa fostelor sale colonii africane, însă a reuşit să-şi menţină dominaţia în zonă, deseori prin mijloace nu tocmai ortodoxe şi lăsând în urmă grămezi de cadavre. Imperiul Britanic a fost “mai elegant”, să zicem, cu fostele colonii, inclusiv cu ţara în care ne aflăm, permiţând, măcar spre finalul colonizării, o manifestare relativ liberă a credinţelor şi aspiraţiilor celor dominaţi. Unii sunt de părere că britanicii, spre deosebire de alţii, ar fi lăsat moştenire lucruri durabile – elite, instituţii, drumuri, şcoli etc. – a căror existenţă n-ar fi fost posibilă fără prezenţa lor.
Cert este că de la “rolul civilizator” pe care şi-l atribuie coloniştii şi până la exploatarea crudă pe care o invocă populaţiile colonizate e greu să conciliezi poziţii. Scriitorul franco-tunisian Albert Memmi vede relaţia dintre colonist şi colonizat asemenea celei dintre uzurpator, ale cărui privilegii nu sunt legitime, şi supusul umilit, căruia i se induce periodic iluzia asimilării culturale, adică a intrării “în rândul lumii”. Lucrarea lui Albert Memmi, “Portrait du colonisé, précédé du portrait du colonisateur”, care prezintă cele două faţete ale colonizării, a stârnit, la data publicării ei (1957), dezbateri virulente. De atunci şi până în zilele noastre, Albert Memmi, care a depăşit venerabila vârstă de 90 de ani, nu a încetat să condame abuzurile puterilor imperialiste, fie ele din Apus, fie din Răsărit (în special URSS). Lupta pentru resurse naturale şi dispreţul total faţă de interesele populaţiilor din zonele cu subsoluri bogate, inducerea “amneziei culturale”, strategiile de abolire a valorilor în rândurile dominaţilor, formarea unor junte de aşa-zişi lideri locali şi înşurubarea lor la putere pentru mulţi ani, toate acestea reprezintă preţul plătit de cei aflaţi la confluenţa intereselor străine. Africa este un exemplu dureros din acest punct de vedere, dar eu unul cred că şi partea de est a Europei a traversat, şi poate că încă mai traversează, un asemenea proces.
Acum vă propun să privim spre România: presiuni pentru exploatarea prin cianurare a aurului de la Roşia Montană (a se vedea şi raportul ActiveWatch), folosirea dezinformărilor şi a forţei pentru începerea exploatării gazelor de şist, mângâierea pe creştet a liderilor politici care dau fuga la ambasadele de la Bucureşti ale marilor puteri pentru a se turna unii pe alţii sau pentru a-şi oferi serviciile – şi exemplele pot continua. Între timp, sistemul educaţional se destramă, cel de sănătate publică este o bombă cu ceas, iar tinerii care ar fi putut schimba ceva în ţara lor, la nivel economic şi social, iau drumul străinătăţii, pentru a-şi salva copiii de promiscuitate.
Ca să scape de sovietici, majoritatea est-europenilor a privit cu jind spre Vest, visând cu ochii deschişi la clipa în care “vor veni americanii”. Nu
s-a întâmplat să vină sau, în orice caz, s-a întâmplat altfel decât şi-au imaginat ei. Cei care au preluat puterea după răsturnarea comunismului în Europa de Est s-au dovedit a fi, până astăzi, larvele vechilor politruci, nepoţii Kominternului transformaţi peste noapte în parteneri politici şi de afaceri ai Vestului. Conceptul de “dezvoltare durabilă”, aşa cum a fost definit de către Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare (WCED), respectiv “satisfacerea nevoilor prezentului, fără a compromite posibilitatea ge-neraţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi”, a rămas o vorbă goală. Est-europenii, în general, şi românii, în special, au înţeles doar un lucru: “scapă cine poate”, adică fiecare îşi salvează prezentul, pentru că viitorul este incert. Altfel spus, morala noilor stăpâni a schimbat definitiv morala noilor sclavi, ca să-l parafrazăm pe Friedrich Nietzsche. Mi se pare mai valabilă ca oricând această teorie a moralei de turmă.
Individualismul feroce, vizibil peste tot în lume, inclusiv în Canada, şi-a găsit însă o expresie dezastruoasă în România. Absenteismul la alegerile din acest an şi numărul dosarelor de emigrare au demonstrat-o şi o demonstrează cu vârf şi îndesat. Lumea încearcă să-şi salveze prezentul, dar nu face altceva decât să-şi amaneteze viitorul, asumându-şi statutul de “supus” şi nemişcând un deget pentru a schimba ceva în jur.
