Pentru toţi plătitorii de impozite, o distincţie greu de făcut, o decizie greu de luat: calitatea de angajat sau cea de contractor?
De cele mai multe ori, dilema “E mai bine să fiu angajat sau propriul meu stăpân?” are un singur răspuns: “Oricum, numai să plătesc un impozit cât mai mic.”
E logic şi firesc ca oamenii să gândească astfel, dar totodată este de aşteptat ca guvernul să-şi dorească controlul asupra plătitorilor de taxe. El va impune nişte reguli astfel încât, fără a îngrădi libera iniţiativă, să poată decide în ce condiţii o persoană se poate încadra în una sau alta dintre cele două categorii. Evident, cu scopul de a aduna cât mai mulţi bani la buget.
Din punct de vedere fiscal, pentru o persoană care doreşte să îşi “vândă” munca este mult mai avantajos să lucreze ca şi contractor (companie încorporată sau înregistrată), pentru că are astfel posibilitatea să deducă cheltuieli care n-ar fi fost deductibile ca şi angajat. Ba mai mult, nici nu mai trebuie să plătească contribuţii substanţiale pentru fondurile de pensii, de şomaj etc. Iar pentru cei care oferă de lucru, derularea activităţii cu parteneri de business şi nu cu angajaţi simplifică mult lucrurile sub aspectul costurilor.
Să vedem însă ce părere are guvernul în această privinţă, deoarece, dacă punctul său de vedere nu coincide cu cel al plătitorului de taxe, acesta din urmă ar putea fi determinat să plătească impozitele de la achitarea cărora s-a eschivat alegând calitatea de contractor.
Metoda oficială, stabilită de Canada Revenue Agency pentru evaluarea relaţiei dintre cel care munceşte şi cel care plăteşte (respectiv angajat-angajator sau contractor – prestator plătitor) se bazează pe patru aspecte: controlul, deţinerea în proprietate a uneltelor şi/sau echipamentului de lucru, asumarea şansei de câştig/riscului de pierdere şi integrarea în structura organizaţională a plătitorului.
Vom face o succintă prezentare a elementelor care definesc fiecare dintre cele patru aspecte, cu precizarea că interpretarea lor se face punctual, în funcţie de situaţia particulară a fiecărui contractor a cărui calitate de contractor este pusă în dubiu. Există o regulă, dar argumentele individuale, dacă sunt pertinente, prevalează.
Revenind la ceea ce înseamnă “control” în relaţia dintre prestator şi plătitor, se poate sintetiza că acesta este determinat de cel care stabileşte cum se execută munca, în ce condiţii, când anume, în ce loc, pentru ce bani.
Dacă cel care decide este cel care plăteşte, atunci celui care munceşte i se impune statutul de angajat. În caz contrar, există o relaţie de afaceri între doi parteneri, în care unul prestează şi întocmeşte o factură pe care cel de-al doilea o plăteşte.
Dacă primul aspect lasă mult loc de interpretare, deţinerea uneltelor de lucru şi a echipamentului este un fapt cât se poate de evident. Un contractor trebuie să furnizeze propriul echipament de lucru, să investească în acest echipament şi să-l întreţină. Un angajat, pentru a-şi presta munca, utilizează resursele pe care i le pune la dispoziţie angajatorul.
Un al treilea aspect inclus în «Testul de 4 puncte» îl reprezintă implicarea financiară: asumarea şansei de câştig, dar şi a riscului de a pierde, aşa cum se întâmplă într-o relaţie de afaceri. În cazul în care relaţia este de angajat-angajator, pro-blemele financiare îl privesc aproape exclusiv pe plătitor, angajatul putând oricând să-şi depună demisia, fără altă repercusiune decât că îşi pierde locul de muncă.
În ceea ce priveşte integrarea, din punctul de vedere legal, lucrurile se prezintă astfel: relaţia de business există în măsura în care lucrătorul priveşte activitatea plăti- torului ca o parte a activităţii sale comerciale. În cazul invers, dacă ceea ce prestează o persoană se poate integra fără dubii în activitatea comercială a celui care îl plăteşte, atunci relaţia este de angajat-angajator.
Cel mai simplu mod în care poate fi interpretată această prevedere este existenţa sau inexistenţa mai multor clienţi cărora prestatorul unei activităţi li se poate adresa.
Sintetizând, în cazul în care există un singur client, care deţine tot controlul asupra muncii şi plăţii prestatorului, acestuia din urmă i se potriveşte mai mult haina de angajat decât cea de contractor; evident, cu implicaţiile fiscale care decurg de aici.
