Pentru toţi plătitorii de impozite, o distincţie greu de făcut, o decizie greu de luat: calitatea de angajat sau cea de contractor?

De cele mai multe ori, dile­ma “E mai bine să fiu angajat sau propriul meu stăpân?” are un singur răspuns: “Oricum, nu­mai să plătesc un impozit cât mai mic.”

E logic şi firesc ca oamenii să gândească astfel, dar totodată este de aşteptat ca guvernul să-şi dorească controlul asupra plătitorilor de taxe. El va impune niş­­te reguli astfel încât, fără a îngrădi libera iniţiativă, să poată decide în ce condiţii o persoană se poate încadra în una sau alta dintre cele două categorii. Evident, cu scopul de a aduna cât mai mulţi bani la buget.

Din punct de vedere fiscal, pentru o persoană care doreşte să îşi “vândă” munca este mult mai avantajos să lucreze ca şi contrac­tor (companie încorporată sau înregistrată), pentru că are astfel posibilitatea să deducă cheltuieli care n-ar fi fost deduc­tibile ca şi angajat. Ba mai mult, nici nu mai trebuie să plătească contribuţii substanţiale pentru fondurile de pensii, de şomaj etc. Iar pentru cei care oferă de lucru, derularea activităţii cu parteneri de business şi nu cu angajaţi simplifică mult lucru­rile sub aspectul costurilor.

Să vedem însă ce părere are guvernul în această privinţă, deoarece, dacă punctul său de vedere nu coincide cu cel al plătitorului de taxe, acesta din urmă ar putea fi determinat să plătească impozitele de la achi­tarea cărora s-a eschivat alegând calitatea de contractor.

Metoda oficială, stabilită de Canada Revenue Agency pentru evaluarea relaţiei dintre cel care munceşte şi cel care plăteşte (respectiv angajat-angajator sau contractor – prestator plătitor) se bazează pe patru aspecte: contro­lul, deţinerea în proprie­tate a uneltelor şi/sau echipamentului de lucru, asumarea şansei de câş­tig/riscului de pierdere şi integrarea în structura organiza­ţională a plătitorului.

Vom face o succintă prezen­tare a elementelor care definesc fiecare dintre cele patru aspecte, cu precizarea că interpretarea lor se face punctual, în funcţie de situaţia particulară a fiecărui con­tractor a cărui calitate de con­tractor este pusă în dubiu. Există o regulă, dar argumentele individuale, dacă sunt pertinente, prevalează.

Revenind la ceea ce înseamnă “control” în relaţia dintre pres­tator şi plătitor, se poate sintetiza că acesta este determinat de cel care stabileşte cum se execută munca, în ce condiţii, când anume, în ce loc, pentru ce bani.

Dacă cel care decide este cel care plăteşte, atunci celui care mun­ceş­te i se impune statutul de angajat. În caz contrar, există o relaţie de afaceri între doi parte­neri, în care unul pres­tează şi întocmeşte o factură pe care cel de-al doilea o plăteşte.

Dacă primul aspect lasă mult loc de interpretare, deţine­rea uneltelor de lucru şi a echipamentului este un fapt cât se poate de evident. Un contractor trebuie să furnizeze propriul echipament de lucru, să inves­tească în acest echipament şi să-l întreţină. Un angajat, pentru a-şi presta munca, utilizează re­sur­se­le pe care i le pune la dispozi­ţie angajatorul.

Un al treilea aspect inclus în «Testul de 4 puncte» îl repre­zintă implicarea financiară: asu­marea şansei de câştig, dar şi a riscului de a pierde, aşa cum se întâmplă într-o relaţie de afaceri. În cazul în care relaţia este de angajat-angajator, pro-ble­mele financiare îl privesc aproape exclusiv pe plăti­tor, angajatul putând oricând să-şi depună demisia, fără altă re­­percusiune decât că îşi pierde locul de muncă.

În ceea ce priveşte integra­rea, din punctul de vedere legal, lucrurile se prezintă astfel: rela­ţia de business există în măsura în care lucrătorul pri­veşte activitatea plă­­ti- ­­torului ca o parte a acti­vi­tăţii sale comerciale. În cazul invers, dacă ceea ce prestează o persoană se poate integra fără du­bii în activitatea comercială a celui care îl plăteşte, atunci rela­ţia este de angajat-angajator.

Cel mai simplu mod în care poate fi interpretată această pre­ve­dere este existenţa sau inexistenţa mai multor clienţi cărora prestatorul unei activităţi li se poate adresa.

Sintetizând, în cazul în care există un singur client, care de­ţi­ne tot controlul asupra mun­cii şi plăţii prestatorului, acestuia din urmă i se potriveşte mai mult haina de angajat decât cea de contractor; evident, cu impli­ca­ţiile fiscale care decurg de aici.

Ad
Articolul precedentUn poet la întâlnire cu istoria: Vasile Alecsandri
Articolul următorProdusele naturale Detoxifierea
Florin Dumitrescu
Florin Dumitrescu, CPA Auditor, CGA, membru al «l’Ordre de Comptables Professionnels Agréés du Québec », membru al « Canadian Tax Foundation » si « L’Association de planification fiscale et financière - Canada». Peste 20 de ani de experienta profesionala in domeniul fiscalitatii si contabilitatii, absolvent al Academiei de Stiinte Economice Bucuresti, Facultatea Finante-Contabilitate, Cursuri universitare absolvite la Concordia University si McGill University din Montreal, Canada,. Fondator, in anul 2004, al biroului contabil « DFD Comptables Professionnels Agréés Inc ».