Frica de moarte şi tehnologia

Am reînceput, după o lungă pauză, să merg la concerte. Şi am dat acolo peste noul tip de fan, ocupat 85% din timp cu interacţiunea pe reţelele sociale şi cu filmarea spectaco­lului cu telefonul mobil.

Revis­ta Rolling Stones a făcut un top al celor mai iritante lucruri la un concert. Din zece, patru se referă la impactul tehnologiei asupra comportamentului spectato­rului:

– Taking pictures the entire freaking show;
– Checking e-mail, Facebook and Twitter every couple of minutes;
– Incessantly talking to your friends;
– Filming the entire show on your iPhone.

Fenomenul nu a început de ieri, dar acum a ajuns la apogeu, în condiţiile în ca­re, în 2013, 72% dintre canadieni erau posesori de telefoane inteligente.

E uşor să bagatelizăm ce se întâmplă într-o sală de spectacol, dar eu cred că, în spatele acestui comportament, sunt lucruri cărora merită să le acordăm mai multă atenţie.

Primul dintre ele este încrederea în teh­no­logie. Tinerii au crescut în tehnologie, nu au nicio perspectivă istorică asupra acesteia şi o iau ca pe un fapt dat. Ca făcând parte din fiinţa lor. Pentru cei care au văzut calculatoare cu benzi de hârtie perforată, care au prins MSDOS şi Windows 3.1, tehno­logia este percepută mai degrabă ca un instrument. Majoritatea tinerilor nu-şi pun întrebări despre cum funcţionează tehnologia. Iar producătorii ştiu asta. De aici, toate publicităţile pe care le vedeţi şi în care accentul cade pe megapixeli – cu care nu avem ce face – sau procesoare care, în loc de 1,2 au viteză de 1,5GHz. Nimeni nu se întreabă la ce poate ajuta di­ferenţa şi ne trezim prinşi în sarabanda schimbării aparatelor pentru lucruri extrem de mici. În acest fel, pentru utilizatorul final, experienţa folosirii aparatului în cauză se îmbo­gă­ţeşte insesizabil.

Chiar şi cele mai bune telefoane mobile sunt total nefolositoare în condiţiile unui concert unde luminozitatea este scăzută şi laserele pot intra în funcţie oricând. Să fim serioşi: dacă s-ar putea filma un concert cu un iPhone, televiziunile nu ar mai investi zeci de mii de dolari în camere profesionale şi i-ar trimite pe cameramani să filmeze cu telefoanele mobile. Fotografiile, filmele, sunetul înregistrat cu un telefon mobil într-un spectacol sunt de o calitate jalnică şi probabil 99% dintre oameni ar prefera să vadă o înregistrare de calitate, pe DVD, a unui concert, decât ce a filmat el pe telefon sau iPad.

O altă explicaţie este că, pentru mulţi tineri, o parte importantă din viaţa lor s-a mutat on-line. Au mii de prieteni pe Facebook, dar găsesc cu greu câţi­va amici care să vină să-i ajute când se mută într-un alt apartament. O bună parte sunt ca personajul Neo din Matrix: şterşi în viaţa de zi cu zi, dar strălucitori în virtual. Dacă-mi mai permiteţi o comparaţie cu lumea filmului, mulţi au ajunşi să fie protago­niştii propriului Truman Show cu deosebirea că, faţă de personajul filmului, ei sunt şi actori şi regizori.

Ceva s-a rupt în noi. Nu ne mai putem bucura fără să documentăm faptul că ne bucurăm şi fără să-i anunţăm pe ceilalţi despre asta.

Mi s-ar putea reproşa că, aşa cum bunicii şi părin­ţii noştri îşi strângeau fotografiile în albume, astăzi, datorită avansurilor tehnologiei, lumea le păstrează digital. Ceea ce ar fi în regulă, doar că am două mici menţiuni. Prima: pentru bunicii noştri, mersul la fotograf era un eveniment în viaţă. De regulă, se duceau când se căsătoreau sau când aveau un copil. Părinţii noştri au avut o relaţie puţin mai bună cu fotografia, dar au produs, cel mult, câteva albume de fotografii. Astăzi, tinerii fac fotografii şi filme zilnic. Şi ajungem la punctul doi: aproape nimeni nu se întreabă ce va face cu toate aceste fotografii şi filme pe care le produce cu o viteză ului­toare. Majoritatea nu au nici măcar o soluţie de back-up, iar pozele dispar odată cu telefonul pierdut sau cu hard-disk-ul care se hotăreşte să crape.

O bună parte păstrează 10-15 variante diferite ale aceleiaşi fotografii, în loc de maxim 2-3, dar bune. Presupunând că vrem să ne construim o memorie digitală, pe care să o lăsăm copiilor noştri: le vom transmite acestora şi sarcina de a organiza mii de fişiere şi terabytes de informaţie? Suntem inocenţi, dacă credem că ei o vor face în locul nostru. Singura speranţă e să apară firme specializate, care vor lua viaţa noastră digitală, vor şterge 90% din ea şi vor da copiilor noştri numai ceea ce vor considera că merită, din punct de vedere estetic şi emoţional.

Digitalizarea vieţii – ca încercare de a învinge teama noastră de moarte – se dovedeşte a fi, din pă­cate, doar o falsă soluţie.