În pauza de prânz m-am repezit până acasă, noua mea casă, din Passau, iar acum ies din bloc şi mă urc în Logan. Un cuplu vârstnic se apropie de intrarea în clădire. Îmi privesc amândoi maşina, se opresc din mers, apoi se uită la mine, stăruitor.
Mă uit şi eu la ei. Români veniţi în vizită la copilul lor stabilit în Germania? Nemţi plecaţi cândva de pe la noi? Nemţi de-ai lor, cărora vederea unei maşini înmatriculate în România le accelerează bătăile inimii? Nu mă simt în stare să pornesc o conversaţie cu nişte necunoscuţi numai pentru că se uită fix la mine. Poate că se uită peste mine. Aşa că pornesc Loganul şi plec.
Mai târziu, vorbesc cu Cristina pe marginea întâmplării, iar din dialog se conturează o întrebare cu grilă de răspunsuri: Ce e mai bine să conduci pe şoselele unui oraş din Germania? Un Logan înmatriculat în România? O Mazda nouă, înmatriculată în România? Sau un Logan înmatriculat în Germania? Pentru Logan n-am spus nici nou, nici vechi, de parcă n-ar conta.
Cristina crede că, în ochii localnicilor, neamţul cu Logan trece drept persoană săracă, dar onorabilă. Mai crede şi că, în ochii aceloraşi, dacă totuşi ai o placă de înmatriculare din România, prinde bine să nu fie pusă pe un Logan.
***
La Craiova, iau un taxi, din centru până la service-ul Dacia la care îmi lăsasem Loganul, pentru inspecţia obli-gatorie. Pe Calea Bucureşti, circulaţia e anevoioasă, din două motive: lucrările pentru reinstalarea şinelor de tramvai şi abundenţa de maşini. Îi spun taximetristului ideea pe care o pescuisem dintr-un ziar de dimineaţă: litrul de benzină e aproape a suta parte din salariul minim. El se gândeşte puţin, apoi se declară de acord. Dar nu contează, mai spune, pentru că aşa e omul, mai bine nu mănâncă decât să nu conducă. Mai departe, îmi aduce la cunoştinţă o mândrie pe care n-o ştiam: aceea de a fi capabil să-ţi deplasezi maşina.
“Am eu un vecin care are un Megane, pe leasing. Adică a avut, pentru că n-a mai fost în stare să achite rata şi i l-au luat. Ăsta îmi spunea mereu că el nu merge nicăieri fără maşină. Nici măcar ca să-şi ia ţigări, nici măcar ca să se, scuzaţi, pişe.
Însă, într-o dimineaţă, a plecat înaintea mea cu vreo cinci minute. Când am plecat eu, cu taxiul, doar ce-am trecut de două blocuri şi i-am văzut maşina parcată, tot pe strada Anghel. A doua zi l-am urmărit. A făcut la fel. Omul mergea zilnic cu autobuzul la serviciu, dar voia să se creadă că se duce cu maşina. Până la urmă n-am mai rezistat şi i-am spus. Vecine, cum zici dumneata că te duci zilnic cu maşina la serviciu? Că eu îţi văd mereu maşina parcată în faţa blocului de la numărul 42? S-a înroşit brusc la faţă, iar de atunci nu-mi mai vorbeşte.”
