Dacă vreţi să înţelegeţi cauza ultimă a faptului că România înaintează precum căruţa cu roţi pătrate, nu cred că puteţi avea o explicaţie mai completă, un exemplu mai elocvent decât discuţia de la Palatul Cotroceni dintre preşedintele României, ministrul Finanţelor şi premier.
Ea a avut ca temă legea iniţiată de guvern şi votată în unanimitate de Parlament privind reducerea CAS cu 5 puncte, începând cu 1 octombrie. Preşedintele a refuzat să promulge legea până când guvernul nu-l va lămuri dacă măsu-ra este sustenabilă, şi anume dacă există surse prin care să fie acoperită gaura de la bugetul de pensii, aflat şi aşa în deficit.
Şi FMI a refuzat să gireze această măsură, motiv pentru care delegaţia Fondului şi-a încheiat abrupt ultima vizită, lăsând acordul bilateral oarecum în aer.
Aşadar, Traian Băsescu i-a chemat la Cotroceni pe cei doi înalţi reprezentanţi ai guvernului, ca să-i explice care vor fi sursele de finanţare a măsurii în chestiune. Discuţia a fost foarte scurtă, aproximativ 15 minute, iar la finalul ei Victor Ponta l-a acuzat pe preşedinte că a fost bădăran cu tânăra doamnă ministru, absolventă de Harvard.
Provocat, Traian Băsescu a scos înregistrările şi ce a văzut poporul a fost amuţitor: imaginea pură a incompetenţei. Va invit să le vizionaţi şi dvs. aici: www.bit.ly/1qDquDb
Credeţi-mă, nu veţi regreta.
Când te duci la Cotroceni să aperi o măsură pe care o consideri vitală şi pe care preşedintele ameninţă să o blocheze, este de presupus că vei face tot ce-ţi stă în pu- tinţă să-l convingi, cu toate argumentele din dotare: studii, cifre, strategii, surse, tot, fără excepţie.
Aş fi aşteptat să văd lângă cei doi înalţi demnitari guvernamentali o stivă de acte, aş fi aşteptat să-l îngroape pe Traian Băsescu sub argumentele izvorând din aceste documente.
Am văzut, în schimb, un ministru al Finanţelor şi un premier care nu au putut articula decât că susţin din suflet reducerea CAS: “o să lucrăm la toate: când vom elabora bugetul, sursele vor fi clare”.
Adică întâi au iniţiat măsura, s-au contrat cu FMI pe tema ei, au trimis proiectul de lege în Parlament şi acum vedem că nu sunt în stare să explice pe ce s-au bazat, ce au avut în cap, cum au gândit-o şi fundamentat-o.
Iar bomboana pe coliva discuţiei de la Cotroceni a fost scena antologică numită generic “MTO”. “Dar cu cele 5 miliarde pentru MTO cum faceţi?”, a întrebat Traian Băsescu. Victor Ponta a făcut ochii mari, mari de tot şi a şoptit: “Poftiţi?”. Traian Băsescu a repetat – MTO. La fel confuz, ca iepurele în faruri, Ponta a rostit, cumva sfârşit: “Le rezolvăm pe toate, domnu’ preşedinte…”. MTO înseamnă Medium Term Budgetary Objective, adică Obiectiv bugetar pe termen mediu.
Deşi ulterior a încercat să explice momentul prin erorile de accent englezesc ale preşedintelui, este evident că premierul habar nu avea ce înseamnă MTO. Adică avem un premier care nu numai că nu are habar de soluţii şi modele, dar nici măcar terminologia nu o stăpâneşte la un nivel decent.
Cât despre doamna ministru Petrescu, am tot respectul pentru studiile la Harvard pe care le-a absolvit. Dar se pare că domnia să ilustrează clar că una e să ştii teorie şi cu totul altceva să poţi pune în practică toate cunoştinţele pe care se presupune că le-ai acumulat.
Şi îmi amintesc în acest context de o discuţie pe care doamna Petrescu a avut-o, în calitate de consilier al premierului, anul trecut, cu o delegaţie a PDL. După ce a lăudat virtuţile sistemului fiscal din România, dna Petrescu a fost întrebată de prim-vicepreşedintele democrat li-beral Cătălin Predoiu câte facturi a tăiat şi câte salarii a plătit în economia reală. Niciuna. Nimic de comentat.
Premierul şi ministrul de Finanţe au oferit un spectacol teribil, terifiant al incompetenţei crase, în faţa unui preşedinte care nici măcar înverşunat nu a fost. Traian Băsescu a avut aerul unui profesor examinator, mai degrabă amuzat în faţa a doi stundenţi habarnişti, pe care nici măcar nu era chitit să-i pice – le mai punea câte o întrebare ajutătoare, le mai ardea câte o scatoalcă ironică şi îi lăsa să se manifeste în toată splendoarea ignoranţei lor.
Dar, din nefericire, nu am văzut înregistrarea unui examen, iar cei doi nu sunt stundenţi trimişi de profesor să mai înveţe ceva până la toamnă. Sunt cei doi oameni care ţin în mână pâinea şi cuţitul finanţelor din România. Ei nu sunt doi copii care încă învaţă, ci doi înalţi demnitari puşi să aplice ceea ce se presupune că deja au învăţat şi stăpânesc.
Ei croiesc destinul acestei ţări. Ei sunt la butoane. Fără a şti nimic, fără a înţelege nimic. Ceea ce, cum spuneam, mi se pare terifiant şi, cred, fără termen de comparaţie în lumea civilizată – din care, teoretic, România face parte. Dincolo de corupţie, dincolo de baroni, dincolo de imoralitate, drama României este că a încăput pe mâna unor incompetenţi fără leac, dar foarte voioşi şi plini de idei.
