Stau liniştit la umbră şi sorb dintr-o ceaşcă de espresso pe terasa unei cafenele de lângă piaţa Jean-Talon. E cald. Chiar foarte cald pentru Québec. Un bărbat supraponderal, în pantaloni scurţi, cu şosete care-i acoperă gambele până la jumătate şi cu sandale rupte îşi plimbă câinele mare şi bătrân, care pare în pragul leşinului. Şi lui i-e cald. Chiar foarte cald pentru că, asemenea stăpânului său, e din Québec. Zâmbesc la gândul că mie mi-e numai bine, după iarna interminabilă a lui 2013 şi că omul în cauză probabil că o regretă. Pe ea, pe iarnă… Oricum, bărbatul cu aer nord-american şi cu broboane de sudoare pe frunte e relaxat, cam ca toată lumea de pe aici.
De undeva, de prin vreo curte, se simte miros de liliac. Şi în Bucureşti mai miroase a liliac. Îmi vin în minte Grădina Icoanei, cu terasele ei, cândva liniştite, Şcoala Centrală, sobră şi umbrită de arbori înalţi, Biserica Icoanei, plină de oameni duminica şi Schitul Darvari, ca o oază în pustiu. Tot tabloul îmi apare încadrat de tufe de liliac şi de “Mâna Maicii Domnului”, amplasate “strategic” în memoria mea olfactivă.
Fără să vreau asta neapărat, încep să caut asemănări între vara petrecută la Montréal şi verile trăite la Bucureşti. Aici, în Québec, timpul trece altfel. Adică mai repede. Cu excepţia iernii. La început am crezut că mi se pare, dar aud din ce în ce mai mulţi oameni plângându-se de lucrul ăsta: “Staţi afară cât e cald, că acuşi cade frunza!”, “Muncim pentru weekenduri, că-n rest n-avem timp de nimic. Trece şi vara asta pe lângă noi!” Ascult ce se spune în stânga şi-n dreapta, mă amuz văzând cum şiruri de oameni ies din supermarketuri cu aparate de aer condiţionat în coşuri, după doar două zile de caniculă şi încerc să trag o concluzie. E clar, amestecătura de oameni de aici trăieşte în alt ritm, unul care poate părea bizar europeanului de la Porţile Orientului, deprins cu viaţa complicată şi cu “elementul surpriză”.
De pildă, în cazul meu, al bucureşteanului trecut prin majoritatea experienţelor-limită ale urbei natale, “elementul surpriză” l-ar putea constitui apariţia bruscă a unei haite de maidanezi în preajma unei terase cochete din Petite-Italie. Îmi vine să râd… În paranteză fie spus, îmi amintesc că, o bună bucată de vreme după ce am ajuns în Montréal, la foşnetul frunzelor de pe străduţele lăturalnice priveam repede în spate. Cine ştie, putea fi vreun câine rătăcit, în căutare de o tibie. Râd eu, râd, dar nu e râsul meu. De regulă, aşa mi se întâmplă: când revin la Bucureşti, după un timp petrecut în altă parte, mă trezesc că mi s-au atrofiat reflexele de “supravieţuitor urban”. Trebuie să mă readaptez oraşului meu, oamenilor, câinilor, traficului, pe scurt “elementelor-surpriză”.
Chiar aşa: oare cum ar reacţiona nenea cu şosete şi sandale dacă s-ar vedea încolţit din senin de o haită de maidanezi? Vă spun drept că mă pufneşte râsul. Cred că la o astfel de scenă şi timpul ar sta în loc niţel. Viaţa ar intra în fibrilaţie cardiacă, strugurii şi roşiile din supermarketuri ar căpăta gust, părinţii nu le-ar mai permite orice propriilor copii, iar adolescententele de secondaire şi-ar lungi fustele măcar cu o palmă. Ştiu că aşa ceva nu se poate la Montréal, însă pe o asemenea căldură dau frâu liber imaginaţiei. Ça fait du bien, cum ar zice localnicii.
Aud că bătălii între şoferi veniţi de pe coclaurii istoriei s-ar mai fi văzut şi p’aci, în traficul mahalalelor montréaleze, însă o adevărată scenă de junglă urbană nu cred să se fi văzut. Un om înfulecat de câini fără stăpân, cu tot cu al său patruped, ar fi prea mult pentru Québec. Şi e bine că-i aşa. În Bucureşti, din păcate, o asemenea ştire cu greu ar mai prinde prima pagină a vreunei gazete.
Acum să nu mă acuzaţi că exagerez, însă am văzut şi eu multe la viaţa mea, mai ales în acel colţ de lume. Îmi iubesc oraşul natal (mărturisesc, mai puţin pe cei care-l populează) şi mi-ar plăcea să am acum tihna şi parfumul Grădinii Icoanei. Dar şi în Petite-Italie e plăcut, iar micul parc Dante mi-a furat inima şi-mi cere bani ca să mi-o dea înapoi. De ce nu se poate, oare, să trăim în două locuri în acelaşi timp? Ce să mai zic?! Căldură mare, mon cher şi starea asta de bine nu ţine mult. Bucuraţi-vă, oriunde v-aţi afla!
