Un poet la întâlnire cu istoria: Vasile Alecsandri

În 1886, în studiul Poeţi şi critici, Titu Maiorescu răspundea criticilor nedrep­te ale tinerilor Barbu Şt. Delavrancea şi Al. Vlahuţă la adresa lui Vasile Alecsandri, a cărui activitate scriitoricească o mi­-nimalizau în comparaţie cu poezia lui Eminescu. Rândurile pe care le-a scris mentorul Junimii în apărarea lui Vasile Alecsandri îşi păstrează valoarea antolo­gică şi astăzi: “În Alecsandri vibrează toata inima, toată mişcarea compatrioţilor săi, câtă s-a putut întrupa într-o formă poe-­tică în starea relativă a poporului nostru de astăzi. Farmecul limbei române în poezia populară – el ni l-a deschis; iubirea româ­nească şi dorul de patrie în limitele celor mai mulţi dintre noi – el le-a întrupat; frumuseţea proprie a pământului nostru natal şi a aerului nostru – el a descris-o; /…/când societatea mai cultă a putut avea un teatru în Iaşi şi Bucureşti – el a răspuns la această dorinţă, scriindu-i comedii şi drame; când a fost chemat poporul să-şi jertfească viaţa în războiul din urmă – el singur a încălzit ostaşii noştri cu raza poeziei. A lui liră multicoloră a răsunat la orce adiere ce s-a putut deştepta din miş­carea poporului nostru în mijlocia lui. În ce stă valoarea unică a lui Alecsandri? În această totalitate a acţiunii sale literare.”

Avem în Vasile Alecsandri exemplul fericit al unui deschizător de drumuri nu doar în literatură, ci şi în politică, în diplo­maţie, în evoluţia identitară a românilor şi care a avut şansa – spre deosebire de Nicolae Bălcescu, de exemplu – să vadă, la bă­trâ­­neţe, împlinite mai toate idealurile pen­tru care luptase în tinereţe.

S-a născut la 21 iulie 1821, la Ba­cău, ca fiu al boierului (medelnicer) Vasile Alecsandri şi al Elenei Alecsandri, născută Cozoni. În timpul copilăriei, petrecute la Iaşi şi la moşia familiei de la Mirceşti, a luat primele lecţii în particular de la călu­gărul maramureşean Gherman Vida şi a avut ca tovarăş nedespărţit de joacă un rob ţigan, Vasile Porojan, despre care va scrie o evocare sensibilă într-una din scrisorile adresate lui Ion Ghica.

A continuat studiile la un pension francez din Iaşi şi, după terminarea lui, în 1835, a fost trimis de familie să studieze la Paris. Mai erau, alături de el, Alexandru Ioan Cuza şi pictorul Ion Negu­lici. Urma să studieze medicina şi dreptul, dar, cum mărturiseşte în evocarea despre Vasile Porojan, pasiunea pentru li­teratură a fost atât de puternică încât i-a schimbat drumul. A fost tentat, mai întâi, să devină scriitor de limba franceză, aşa că a publicat, în 1838, câteva încercări lite­­rare (Zunarilla, Marie, Les brigands, Le petit ra­meau, Serata) care însă n-au lăsat eco­uri. În limba română a început să scrie după întoarcerea în ţară, în 1839. A fost, între 1840 şi 1842, codirector al Teatrului Na­ţio­nal, împreună cu Mihail Kogăl­nicea­nu şi Costache Negruzzi, ceea ce l-a determinat să devină autor dramatic, începând prin a face adăptări după piese străine. A scris teatru toată viaţa. Dramele sale Despot vodă, Fântâna Blanduziei, Ovidiu fac parte şi astăzi dintre piesele de rezistenţă ale teatrului românesc.

Ca autor satiric, Vasile Alecsandri este creatorul celebrului personaj Chiriţa (Chiriţa în provincie, Chiriţa la Iaşi, Chiriţa în voiagiu, Chiriţa în balon).

În poezie, Vasile Alecsandri a deve­nit cunoscut, la început, mai ales prin poe­zia Steluţa – o elegie scrisă în amin­tirea iubitei sale, Elena Negri -, dar foarte curând el se afirmă ca un culegător de literatură populară şi ca autor de poezii descrip­tive (paste­luri) şi de mari poe­me epice (Dan, capitan de plai, Dumbrava roşie).

În paralel cu activitatea literară, care include şi o consistentă poezie patrio­tică, (iubită de contemporani, pre­zentă şi în manualele şcolare de literatură), deo­­sebit de importantă este activitatea sa po­litică şi diplomatică.

Vasile Alecsandri a fost, după cum se ştie, unul dintre liderii mişcării revoluţio­nare din Moldova, din 1848. Deşi mult mai moderată şi mai paşnică decât cea din Ţara Românească, reprimarea ei a fost la fel de severă şi fruntaşii revoluţionari, printre care şi Vasile Alecsandri, au fost arestaţi la ordinul domnitorului Mihail Sturdza şi strânşi pe un barcaz spre a fi trimişi, peste Dunăre, în Turcia. Au reuşit să evadeze (echipajul turcesc fusese cum­părat, în secret, de Maria Rosetti) şi pentru Vasile Alccsandri, ca şi pentru ceilalţi, a urmat exilul în Austria, Germania şi în cele din urmă în Franţa, la Paris.

Revine în ţară în 1850, sub noul domnitor Grigore Alexandru Ghica (1849-1853) şi este nu­mit arhivar al statului şi membru în Co­mi­sia reorganizării învă­ţă­mântului public din Moldova. Mai târziu, în 1858, este numit secretar de stat al Departamentului Treburilor din Afară (Mi-nisterul Afaceri­lor Externe de azi).

Vasile Alecsandri a fost animat dintotdeauna de sentimente unioniste şi contribuţia lui la realizarea Unirii din 1859 nu a fost deloc neglijabilă. Şi nu e vorba doar de celebra Horă a Unirii (1856), care a înflăcărat lumea în epocă, ci şi de activitatea sa politică. În 1858, era membru al Adunării Elective a Moldovei şi i se pro-pu­nea de către Partida Naţională (viitorul Partid Naţional Liberal) tronul Mol­dovei. Vasile Alecsandri a refuzat şi, la rândul lui, l-a propus pe prietenul său Costache Negri. Până la urmă, în urma unor discuţii aprinse, a apărut candidatul câştigător, Alexandru Ioan Cuza.

Odată realizată Unirea, domnitorul Cuza îi dă lui Alecsandri misiunea de a convinge cancelariile occidentale de legi­-timitatea ei. Poetul se achită în mod stră­lucit de această sarcină. El obţine sprijinul Franţei şi al Piemontului, se loveşte de neînţelegerea Angliei (prim-ministrul englez l-a făcut să aştepte o săptămână înainte de a-l primi pentru a-i notifica refuzul Angliei de a recunoaşte realizarea de facto a Unirii), dar obţine un sprijin important din partea Rusiei şi Sardiniei.

Toa­te aceste succese diplomatice au de­ter­mi­nat şi Austria şi Poarta Oto­ma­nă să accepte alegerea concomitentă a lui Cuza în cele două principate ro­mâ­neşti.

Vasile Alecsandri se află la originea înfiinţării unei agenţii diplomatice la Paris, cu birouri de corespondenţă la Iaşi şi Bucureşti. Ştirile care ajungeau prin intermediul lor la Paris erau apoi răspândite în toată Europa, prin presa franceză, germa­nă, engleză, portugheză, italiană, şi spaniolă.

În ultima parte a vieţii, retras la Mirceşti, Alecsandri se consacră cu fervoa­re literaturii. Este recunoscut ca un scriitor de prim rang, încep să i se editeze scrierile într-o ediţie completă în opt volu­me, este primit cu mult respect şi admi­raţie la societatea literară Junimea, unde îşi citeşte dramele istorice. Scrie Paste­lu­rile, care-i asigură un loc special în istoria literaturii române, iar în 1878 este distins la Montpellier, pentru poezia sa Cântecul gintei latine, cu premiul interna­ţional Feli­bri, decernat de asociaţia cu acelaşi nume, care-şi propunea să promo­veze latinitatea europeană.

În 1888, apar primele semne ale bolii care avea să-l răpună peste doi ani. A înce­tat din viaţă, iubit şi regretat de întreaga lume literară, la 22 august 1890 şi a fost înmormântat în grădina casei sale din Mirceşti.