Nu mă număr printre aceia care sunt convinşi că lumea occidentală va pieri pe limba ei şi încă într-un timp foarte scurt de acum înainte. Nu mă încred nici în vocile care anunţă, pe tonalităţi înalte, “cucerirea” Canadei de către imigranţi care n-au nici în clin, nici în mânecă cu valorile canadiene.
Sunt sigur însă că lumea occidentală, din care bătrâna Europă şi America de Nord fac parte deopotrivă, traversează o criză morală fără precedent. Din această criză putem ieşi mai puternici, imuni la viruşii sociali de tot felul sau cu sistemul imunitar şubrezit şi vulnerabili la bolile modernităţii. Una dintre aceste boli este, fără-ndoială, relativizarea noţiunilor de bine şi de rău.
Astăzi, aproape că nu ne mai dăm seama dacă a consuma marijuana este un lucru bun sau unul rău, dacă a face şi a desface câteva căsnicii este ceva normal sau ceva anormal sau dacă a lucra până la 40 de ani într-un dépanneur, pentru ca la 41 de ani să-ţi dai seama că vrei să dai la medicină ţine de firescul lucrurilor sau denotă imaturitate.
Gândiţi-vă doar că toate aceste “dileme” ale zilelor noastre erau considerate cel puţin excentricităţi în urmă cu câteva decenii, atunci când a apărut şi s-a consolidat conceptul de welfare (politica socială pentru ajutorarea defavorizaţilor). Bunăstarea de acum s-a clădit prin muncă, disciplină şi responsabilitate, acestea nefiind văzute, de către generaţiile anterioare, ca incompatibile cu traiul liniştit şi prosper.
În Québecul actual, ai senzaţia că se inventează dezbateri publice pentru a ţine mintea oamenilor ocupată cu pseudo-probleme. O persoană care a simţit pe propria piele ce înseamnă absurditatea unui regim totalitar are o altfel de percepţie asupra normalităţii sociale. C-o fi bună, c-o fi rea, această percepţie rămâne la aprecierea majorităţii, însă nu poţi să nu te întrebi de ce unii ţin morţiş să schimbe ceea ce s-a dovedit funcţional.
Vorbeam recent cu un profesor universitar de origine africană care a cunoscut ororile unei dictaturi înainte de a se stabili în Québec, cu aproape 30 de ani în urmă, despre dezbaterile majore din societatea în care a ales să trăiască. Profesorul era intrigat de faptul că numărul copiilor lăsaţi de propriii părinţi în grija statului creşte îngrijorător, în vreme ce opinia publică preferă cancanul, mondenităţile şi discuţiile sterile despre apărarea unor drepturi care, de fapt, nu au fost niciodată încălcate.
De când mă aflu aici, am constatat, la rându-mi, că o temă precum “masculinism versus feminism” suscită mai mult interes în rândurile opiniei publice şi al autorităţilor de tot felul decât cauzele înmulţirii familiilor monoparentale. Abandonul şcolar, dependenţa de stupefiante, sinuciderile (am aflat cu stupoare că, în Québec, la un interval de 17 minute, un om îşi pune capăt zilelor) şi violenţa conjugală sunt efectele pierderii valorilor care au constituit fundaţia societăţilor libere şi democratice.
Lumea occidentală este puternic lovită de o criză morală, nicidecum de una economică, aşa cum încearcă unii să ne convingă.
Mai nou, se discută cu pasiune despre “necesitatea” explicării în grădiniţe a noţiunii de cuplu de acelaşi sex. Asta în timp ce numărul copiilor care nu mai respectă regulile elementare de politeţe creşte alarmant. O profesoară îmi spunea deunăzi, cu o grimasă de dezgust, că doi dintre studenţii ei care au susţinut o prezentare în faţa clasei se scărpinau în zona inghinală în timp ce le vorbeau colegilor. Este vorba de adulţi cu vârste cuprinse între 22 şi 25 de ani… Puteţi vedea cazuri asemănătoare dacă circulaţi frecvent cu mijloacele de transport în comun.
În urmă cu ani (nu mulţi), familia, şcoala şi chiar vecinii erau factori de control social. Copilul, adolescentul sau tânărul nu-şi putea permite orice în public, pentru că i se atrăgea imediat atenţia asupra conduitei lui inadecvate. Astăzi, tuturor le este teamă să o facă. Părinţii le îngăduie aproape orice propriilor copii, dintr-un sentiment de vinovăţie faţă de ei, cauzat în principal de lipsa de timp, iar la şcoală profesorii sunt terorizaţi cu regulamente draconice, parcă special create pentru a-i sancţiona pe dascăli, nicidecum pentru a preveni şi corecta comportamente deviante.
Consecinţa acestor realităţi nebăgate în seamă va fi vizibilă în câţiva ani de acum încolo. Diferenţele sociale se vor accentua în loc să se diminueze, cei bine educaţi şi ţinuţi sub control
de propriile familii vor crea caste socio-profesio-nale, se vor izola în cartierele, birourile şi restaurantele lor şi vor conduce mase de oameni neinstruiţi şi uşor manipulabili. Oare acesta este viitorul pe care ni-l dorim în “lumea civilizată”?
Poate că între două dezbateri despre rolul castorilor şi al veveriţelor în aglomerările urbane ar trebui să ne mai aruncăm privirea şi asupra propriilor familii.
