Pe lângă şirul lung de coacăze, zmeură şi alte bunătăţi, moş Grigore, vecinul nostru de-a treia casă, mai avea în fundul livezii şi un păr văratec ce-i cocea nişte pere grase şi zemoase. Motiv pentru care noi, spiriduşii uliţei de la marginea pădurii, nu ne puteam împiedica să nu-i facem câte o vizită.
Vacanţa era pe trecute şi perele se aureau în soarele amiezii, iar în curtea moşneagului nu se zărea nicio mişcare. Aşa că, dacă tot eram cel mai mic şi mai iute la fugă, ceilaţi m-au împins uşor să sar gardul. Însă când să pun mâna pe prima pară, numa ce simt mişcare şi aud un mârâit nu tocmai încurajator, drept în spatele meu. De fugit, fugeam eu mult mai bine ca moş Grigore, numa că uitasem de namila de câine ce o ţinea, de obicei, în ocol cu oile. Iar acum, ca un făcut, acesta mârâia tot mai enervat la câţiva paşi de mine.
Cum frica-i mare sfetnic, ce m-am gândit? Dacă stau, o să mă mănânce; dacă fug, poate că mă prinde, poate că nu. Şi dacă mai trec şi de gard, sunt ca scăpat. Aşa că, fără a preveni patrupedul ce părea a mă păzi în aşteptarea stăpânului, mi-am luat călcâile la spinare, spre gardul după care era salvarea mea. Numai că animalul a înţeles la fel de iute că vreau să-i scap şi… după mine! Nu ştiu cum am ajuns la gard, nu ştiu dacă l-am sarit sau am trecut pe dedesubt, tot ce ştiu e că m-am trezit în faţa bunicii, galben-verde, cu hainele sfâşiate, cu o zgârietură zdravănă pe frunte şi fără un papuc.
– Bunica, bunica ascundi-mă, că mă mănâncă câinili moşneagului! am apucat eu să strig.
– Ia stai olăcuţă matali aicia pi prispă şi spuni-mi ci-am grăit eu tati zilăşioarili, încă di as-primăvară? Ţ-am spus să nu cumva să ti spurci la grădina altuia?
– Mi-ai spus.
– Ţ-am spus că dacă nu m-asculţi, n-ari să-ţi hie moali?
– Amu nu ma sfădi, bunica, ca jiur că n-oi mai faci!
– Că-i mai faci ori nu, să vidiem, da să-mi spui mie amu cini ă plăti bunătati di straie şi papucii pi diasupra, ca să nu mai pun şi zbenghiu ci ţ-ai făcut driept în frunti, di parcă nu ierai distul di insămnat şi aşe.
Cred că au mai fost şi alte urmări, când a aflat tata de aventura mea, dar păţania m-a convins că nu-s făcut să trăiesc din furtişaguri.
De îndată cincisprezece ani, am mereu bucuria să întâlnesc oameni ce-şi exprimă opiniile despre micile poveşti pe care le prezint în acest ziar. De-a lungul timpului, am trecut prin multe din subiectele ce privesc finanţele perso-nale, încercând de fiecare dată să caut o formă cât mai simplă de a vă ajuta să înţelegeţi cum funcţionează sistemul de economii şi protecţii financiare din ţara de adopţie.
Până la urmă, poveştile de la bunica au întrunit cele mai multe aprecieri, chiar dacă limba folosită a fost câteodată mai greu de înţeles. Profit de ocazie să mulţumesc tuturor celor care continuă să mă încurajeze. Bucuria mea este atunci când ştiu că mesajele mele ajung la sufletul dumneavoastră.
Trebuie însă să vă fac o mărturisire: sfaturile mele, oricât ar fi de bine îmbrăcate în poveşti, nu vă vor ajuta cu nimic la necaz, dacă nu le puneţi în practică.
Este bine dacă sunteţi conştienţi că într-o zi va trebui să lăsaţi locul unei generaţii mai tinere şi că ”şansa” de-a trece printr-o boală urâtă poate apărea mult mai repede decât spun statisticile. Dacă însă credeţi încă în miracole, în statul care are grijă de dvs. şi de familie la necaz sau într-o mătuşă bogată, decisă să vă lase moştenitor, deziluzia va fi grea.
Sfatul meu, încă o dată, e să acţionaţi acum, cât sunteţi tineri şi cu sănătatea bună. Acum încă puteţi compara produse, preţuri, companii şi puteţi alege. Mai târziu, va fi diferit.
Vă doresc o săptămână plină de bucurii!
