Un spirit enciclopedic şi fantast: B. P. Hasdeu

Bogdan Petriceicu Hasdeu este una dintre personalităţile-cheie ale culturii ro­mâne: scrii­tor, publicist, cărturar erudit, autor al unei opere imense, deschizător de drumuri în ştiinţele limbii, folclor şi istorie.

S-a născut la 26 februarie 1838, în satul Cristineşti, din raionul Hotin (regiu­nea Cernăuţi). Localitatea face parte astă­zi din Ucraina, dar la data naşterii lui B.P. Hasdeu aparţinea Imperiului Rus. Era descendent dintr-o veche familie de boieri români, menţionată încă de pe timpul lui Ştefan cel Mare, cu vechi tradiţii inte­lec­tuale. Tatăl, Alexandru Hâjdău, studiase la Harkov şi, se pare, la Munchen şi Heidelberg. Cunoştea 12 limbi şi avea preocupări, interese şi proiecte multiple în filozofie, istorie şi folclor. Bunicul patern, Tadeu (1769-1835), a rămas în cultura poloneză ca autor al unor foarte bune traduceri din dramaturgul german August Friedrich Ferdinand von Kotzebue (1761-1813).

Vom regăsi varietatea şi spiritul enciclopedic al lui Alexandru Hâjdău – ridicate la un nivel superior – în activi­tatea de mai târziu a lui Bogdan Petriceicu, deve­nit Hasdeu în 1857, dată la care renunţă şi la prenumele din naştere, Tadeu.

Copilăria îi este marcată de câteva evenimente negative: familia traversează o perioadă de insecuritate materială după mutarea ei în Podolia, în 1841, iar în 1848, îi moare mama, Elisabeta Hâjdău, născută Daucş.

În 1850, familia se stabileşte la Chi­şinău, acolo unde tânărul Bogdan, alias Ta­deu, urmează şi liceul. Din 1852, frec-ven­tează cursurile Universităţii din Har-kov. Este o perioadă în care acumulează cunoş­tinţe, fără să exceleze însă acade­mic, în 1856 abandonând chiar universitatea, pentru a activa ca ofiţer în armata rusă. Era doar o scurtă paranteză în viaţa lui, deoarece în acelaşi an trece în Mol- dova şi obţine un post de judecător la Cahul. Demisionează după câteva luni şi lucrează în calitate de custode la Biblio­teca din Iaşi şi ca profesor de liceu (predând istoria şi geografia).

Publicase deja, între 1852 şi 1854 primele încercări literare, dar stabilirea în Moldova încheie, într-un fel, perioada căutărilor. De acum încolo, Bogdan Petriceicu Hasdeu începe să se impună tot mai convingător ca o personalitate importantă, de o anvergură încă neatinsă de nimeni înaintea lui. Editează ziare în care promovează ideile paşoptiste şi unioniste, strânge un volum imens de documente isto­rice în urma unor călătorii în Polonia, Serbia, Ungaria, Austria, Basarabia şi Franţa, editează revistele Arhiva istorică a României şi Columna lui Traian -aceas­ta din urmă despre “istoria, linguistica şi psicologia poporană” -, publică lu­crări istorice despre Petru Rareş şi Ioan Vodă cel Cumplit, editează două volume din Istoria critică a românilor (proiect grandios, dar nefinalizat), alte două volume cu do-cu­mente vechi româneşti, Cuvente den bătrâni, fundamentale pentru studiul limbii române vechi. În paralel, scrie poezie, proză, tea­tru (dintre care se distinge celebra dramă istorică în versuri Răzvan şi Vidra).

S-a căsătorit în 1865 şi patru ani mai târziu i se naşte unica sa fii­că, Iulia, care a dovedit, de timpuriu, o înzestrare intelectuală de excepţie.

Din 1876, a devenit director la Arhi­vele Statului. Va rămâne în această fun­c­ţie – care se armoniza perfect cu munca sa de cercetător neobosit, fascinat de documentele vechi de cultură şi limbă – până în 1900. În 1877 devine membru al Aca-demiei Române, care îl premiază, în 1880, pentru Cuvente den bătrâni.

În politică, a fost partiza­n al lui Mihail Kogălniceanu şi al lui Alexandru Ioan Cuza, sprijinind reformele acestuia din urmă; mai târziu, a devenit susţinător al dinastiei străine şi, în cele din urmă, membru al Partidului liberal şi deputat în Parlamentul ţării.

În 1888, a început să lucreze la pro­iectul care-i va asigura cea mai mare fai­mă în posteritatea românească: un dicţionar enciclopedic al limbii române, Etymologicum Magnum Romaniae, cu subtitlul Dicţionarul limbei istorice şi poporane a Românilor. Era o operă de dimensiuni impresionante care, dacă ar fi fost dusă la capăt, ar fi însumat câteva zeci de volu­me. Era, evident, mult peste puterile unui singur om. Academia îi acordase lui Hasdeu şase ani pentru terminarea dicţio­narului. După zece ani, el a reuşit să fina-li­zeze patru volume, ajungând cu dicţio- narul său la cuvântul bărbat. Dimensiu­nea uriaşă a proiectului se explică prin aceea că fiecare cuvânt era tratat monografic, nu ca un simplu articol de dic­ţionar, ci ca un subiect complex, de sine stătător. Era urmărită istoria cuvântului, felul în care a evoluat sensul său de la etimonul de bază, formele dialectale, tra­diţiile şi obiceiurile legate de ceea ce desemna el – totul cu exemplificări din do­cumente, din texte vechi şi noi şi din lite-ratura secolului al XIX-lea. În prefaţa lucrării, Hasdeu expunea amă­nunţit concepţia care urma să stea la baza alcă­tuirii sale şi e de reţinut ideea fundamentală: “Dicţionarul unei limbi trebuie să fie pentru un popor o enciclopedie a traiului său întreg, trecut şi prezinte. În limbă, o naţiune se priveşte pe sine însăşi, într-o lungă galerie de portrete din epocă în epocă /…/” Fiecare cuvânt era un asemenea portret.

Dicţionarul a fost oprit, la cere­rea Academiei, după volumul al patrulea. Dar la acea dată, oricum, Bogdan Petriceicu Hasdeu nu mai avea energia morală să se consa­cre continuării lui. În 1888, Iulia Has­deu murise, la vârsta de 19 ani, de tuberculoză şi-l lăsase într-o dez­nă­dejde pe care nu a reuşit s-o îm­blân­zească decât cu credinţa că poate intra în contact cu ea pe cale paranormală. A devenit spi­ritist şi a construit un castel la Câmpina, în memoria Iuliei.

În ultima parte a vieţii, dedat cu totul demersurilor sale mistice, a scris doar literatură. Ultimul volum publicat este de poezie, în 1897: Sarcasm şi ideal. Zece ani mai târziu se stingea din viaţă, epuizat, la Câmpina.

Pentru relaţiile sale cu contemporanii, e semnificativă animozitatea dintre el şi societatea Junimea din Iaşi, căreia Hasdeu îi reproşa germanofilia. Junimea, în schimb, conform spiritului maiorescian, critica la Hasdeu dezinvoltura cu care lansa ipoteze şi teorii na­ţionaliste. Dar criticii junimişti (printre ei, Gheorghe Panu) erau departe de a se putea măsura în eru­diţie şi viziune cu un autor poliglot ca Haşdeu, care cunoştea 26 de limbi. A făcut oarecare vâlvă, în epocă, un pamflet în versuri despre cultura română pe care l-a publicat sub pseudo­nim în Convorbiri literare. Pamfletul se intitula La noi e putred mărul şi era semnat P. A. Călescu. Junimiştii, de bună credinţă şi de acord cu diatriba poetului necunoscut, n-au observat că publicau, de fapt, un acrostih, care lămurea unde “e putred mărul”: La Conforbiri literare. Era scris f în loc de v pentru că Iacob Negruzzi înlocuise, în versul al şaselea, cuvântul vestală cu fecioară. Modificarea sugera involuntar o pronunţare nemţească a titlului revistei. Spre deliciul lui Păcălescu, care şi-a făcut publică farsa.