Mono

Haideţi să facem împreună un exerciţiu simplu. Şi anume, să enumerăm câteva din cuvintele care încep cu “mono” şi să vedem ce implicaţii poate să aibă acest mono, în funcţie de cuvintele de care se leagă. Să începem cu “monosilabic>. Când e vorba de căsătorie, ceea ce rezultă e un simplu Da.

Dacă rămânem la tema căsă­toriei, o să ajungem şi la cuvântul “monogam”. Dacă între timp au apărut copii şi eşti monogam, de obicei e bine, dar dacă relaţia se complică şi devii bigam, conse­cinţa, în majoritatea cazurilor, se numeşte “monoparental”. Mai rar în rândul bărbaţilor, femeile fiind cele ce deţin recordul în societatea contemporană.

Din acest moment, sarcinile precum şi sursele de venituri rămân doar de o parte. Cealaltă parte, care nu mai locuieşte la aceeaşi adresă, are prin lege obligaţia să plătească o pensie alimentară până la majoratul copiilor sau şi mai mult, dacă sunt la studii. Legea poate obliga părintele care nu are “garda permanentă” a copiilor la plata acestei pensii, atâta timp cât are o sursă de venituri. Din păcate, am auzit şi de cazuri care preferă să trăiască din ajutorul social, decât să contri­buie la bunăstarea proprii­lor copii.

Dar să luăm un caz de părinte resposabil, care chiar dacă nu mai e împreună cu mama copiilor, continuă să contribuie lunar, pentru ca cei mici să nu sufere şi pe plan material.

Întrebarea care apare tot mai des în ultimul timp este ce se întâmplă când părintele ce contribuia în fiecare lună la bugetul familiei decedează cu mult înainte de prevederile statisticilor sau se alege cu o boală grea şi nu mai are venituri. În acest caz, oricât de responsabil ar fi, pensia alimentară dispare pentru totdea­una, împre­ună cu visele de şcoli private şi univestitati ce le aveaţi pentru noua generaţie. Soluţia recomandată de mai toate institu­ţiile finaciare este ca persoana care plăteşte pensia să fie asigurată de către cel care pri­meşte această pensie, pe o durată ce variază între zece şi douăzeci de ani, în funcţie de vârstele co-pii­lor. Valoarea acestei protecţii e bine să repre­zinte totalitatea pensiilor ce vor fi plătite şi poate fi văzută atât în caz de deces cât şi de boală.

Proprietarul – deci cel ce plăteşte poliţa – este cel care primeşte pensia alimentară, iar celalat este doar persoana asigurată. Proprie­tarul poliţei decide valoarea ei, precum şi beneficiarii în caz de necaz al asiguratului.

Doar că acest lucru nu se poa­te face fără acordul persoanei asi­gurate. Chiar dacă pe el personal nu-l costă nimic, pentru ca aceas­tă protecţie să poată exista e ne­voie de două lucruri şi anu­me: de acordul său în scris şi ca starea sa de sănătate să fie în limitele în care poate fi acceptat de o companie de asigurări. De multe ori, aceste două condiţii sunt foarte greu de realizat, deoarece majoritatea se­parărilor se fac cu săbiile trase. Şi chiar dacă părinţii reu­şesc să comunice în mod civilizat, sănătatea rămâne factorul pe care e cel mai riscant de pariat.

Concluzia mea e relativ sim­plă: de cum apar semnele că veţi fi părinţi, faceţi-vă poliţe de asi-gu­rare, fiecare pentru celălalt, în aşa fel încât fiecare să poată să decidă ce se întâmplă cu contractul de asigurare al soţului, mai ales în momentele în care discu­ţiile se poartă doar prin interme­diul avocaţilor.

Dacă rămâneţi mereu mono-gami, aceste protecţii vor fi la fel de bune în caz de necaz. Şi când e mai bine să luaţi mari decizii, da­că nu atunci când dragostea şi respectul faţă de celălalt sunt la cote maxime?

O săptămâna cât mai frumoa­să vă doresc!