Moştenirea lui “tătuca”

Agresivitate, dezinformare, derută, inconştien­ţă, compromis, trădare, emfază, deznădejde. Pe scurt, „Addicted”. Aceasta ar putea fi eticheta de ţară a României, după un deceniu cu Traian Băsescu pe „puntea de comandă”. Cel care a (com)promis „reforma statului” îşi încheie mandatele prezidenţiale lăsând moştenire o puternică dependenţă socială de scandal, încăierare şi descurcăreală.

Vorbim despre zece ani din viaţa fiecăruia dintre noi, trăiţi, de la caz la caz, mai aproape sau mai departe de România. Trăiţi cum s-a putut, dar nicidecum bine, aşa cum ni s-a pro­mis în campania electorală de la sfârşitul lui 2004. Şi să vă spun şi de ce, dumneavoastră, celor care sunteţi capabili să citiţi aceste gânduri scrise în limba română.

În primul rând, pentru că, odată formaţi uman şi profesional într-o anumită ţară, este foarte greu, dacă nu imposibil, să rupeţi toate legăturile cu aceasta. Chiar şi cei stabiliţi de zeci de ani la mii de kilometri depărtare de ţara lor se informează, măcar la răstimpuri, despre ce se mai întâmplă „pe acasă”. Majoritatea au acolo părinţi, rude, prieteni, amintiri şi nostalgii.

Nu sunt puţini românii stabiliţi în străinătate care se întorc anual, sau chiar mai des, în oraşele şi satele lor natale. Poate că unora dintre ei le-a trecut prin minte să pornească acolo o mică afacere sau să-şi pregătească revenirea, pentru când vor ajunge la anii senectuţii. Cunosc personal astfel de oameni şi nu mă îndoiesc că or mai fi şi alţii asemenea lor. Din păcate, toţi aceştia constată că nu prea mai au de ce „să se lege la cap” cu România. şi de aici încolo începe un lung şir de frustrări individuale şi colective.

Eticheta „Addicted”, de care vă vorbeam la început, ne urmăreşte oriunde am fi. Suntem dependenţi de „capra vecinului”, de critica distructivă şi de gâlceava interminabilă. Românul pare legat energetic cu ţara lui de origine, indiferent ce alte paşapoarte mai are prin buzunare. Nu-i nimic paranormal aici: este vorba de mentalitatea în care ne-am format şi de aceea cred că o adiere de schimbare dinspre România, ar fi avut efecte benefice şi în cadrul comunităţilor noastre din Spania, Australia, Statele Unite sau Cana­da. Din păcate, însă, am mai pierdut zece ani.

Aruncarea în derizoriu a ideii de „reformă a sta­-tului” ne-a făcut un rău imens tuturor, oriunde ne-am aflat sau ne aflăm. De fapt, prin reforma statului, toţi aşteptam o reformă a mentalităţilor, care n-a mai venit.

Ce-am primit în schimb de la „preşedintele tuturor românilor”, de la cel care ar fi trebuit să fie ga­rantul acestei reveniri la normalitate, după anii grei de bolşevism şi de tranziţie sălbatică? în primul rând, agresivitate şi şmecherie de cartier.

Tinerii şi oamenii cu un nivel modest de edu­ca­ţie, majoritari în orice societate, au înţeles din conduita preşedintelui, că respectul faţă de celălalt este ceva relativ şi că, în esenţă, ţine de raportul de pu-tere. Adică nu te pui cu „ăla mai tare”, iar pe cel pe care-l crezi mai slab încerci să-l striveşti. Afirmaţiile jignitoare la adresa profesorilor („şcoala românească scoa­te tâmpiţi”) şi ironia dispreţuitoare faţă de „filosofi”, alţii decât cei pe care i-a cultivat pentru propria ima­gine, au constituit creuzetul societăţii de tip „care pe care”. Cu alte cuvinte, a apărut o Româ­nie a găştilor, în dauna celei a bunului-simţ şi a competenţei.

Dezinformările şi manipulările de tot felul, amin­tind de vechile practici securiste, au făcut şi ele parte din tabloul ultimilor zece ani. Dosare ale procu­rorilor din care se scurgeau în mod „misterios” steno­grame spre posturile de televiziune, insinuări cu iz de şantaj despre faptele penale comise de adversari incomozi (dar niciodată despre cele comise de oamenii utili şi „reevaluaţi”), încercările de imixtiune în acti-vitatea serviciilor de informaţii, toate acestea au semă­nat derută şi neîncredere în societate. Consecinţa? 54% dintre români nu au încredere în justiţie, faţă de 43% cât este media europeană, conform unui baro­metru de opinie dat publicităţii de Comisia de la Bruxelles.

Colac peste pupuză, românilor li s-a livrat dinspre Palatul Cotroceni şi noul model de „lider” poli­tic: Elena Udrea. Până nu demult, pe o asemenea va­riantă n-ar fi îndrăznit să comenteze, de frica ridicolului, nici măcar cei mai înverşunaţi duşmani ai lui Traian Băsescu. Iată însă cum se dovedeşte încă o dată că în România ultimului sfert de secol nimic nu este imposibil. Aşa cum se va dovedi într-un târziu şi legătura politică strânsă dintre Traian Băsescu şi Victor Ponta, aparent duşmani de moarte.

Compromisurile, trădările, obrăzniciile publice au un preţ, preţul este convertibil în deznădejde, iar aceasta se răsfrânge asupra atitudinii oamenilor faţă de ţara lor de origine.

Potrivit datelor oferite de Eurostat, 2,2 milioane de persoane active, practic motorul economic al Ro­mâniei, au luat drumul străinătăţii. Mulţi dintre aceşti oameni au fost dispuşi să muncească aproape oriunde pentru a strânge nişte bani şi pentru a-şi face un viitor departe de ţară.

Copiii lor, născuţi în patria de adopţie, vorbesc, în cel mai fericit caz, o română stricată. Părinţii emigranţi se luptă să-i integreze cât mai bine, adică să-i facă să se simtă „cât mai” spanioli, italieni sau canadieni.

Ce vor mai şti cei mici despre România, peste 20 de ani? Doar ce le-or mai fi povestit bunicii, plecaţi şi ei din ţară să-i crească, cât or mai fi fost în putere.

România de mâine, cu tot cu amintirile ei, este dizolvată de inconştienţa poli­trucilor de azi, de care speram să ne lepădăm încă de acum un deceniu. Nu numai că n-am scăpat, dar s-au înmulţit şi au îmbolnăvit societatea.

În fine, avem dinainte şansa unui alt început. Nu­mai că acest „alt început” se poa­te transforma într-un „început al sfârşitului” dacă absen-teismul va fi mare la alegerile de peste două săptămâni.