Poveşti din vizite oficiale (2)

Continui poveştile din vizita extraordinar de lungă şi aproape inutilă a preşedintelui Ion Iliescu, în cinci ţări asiatice, in februarie 2002.

Încă două vorbe despre Vietnam: la Hanoi am văzut cea mai mare concentrare de biciclete şi motorete. De la etajul 7 al hotelului se desfăşura o mare intersecţie în care intrau, simultan, de pe vreo 6 străzi, cam 100 de vehicule pe 4 roţi. Nu exista niciun semn de circulaţie, toată lumea intra, iar prio­ritatea pe care şi-o acordau scăpa de orice regulă pe care o cunoaştem noi. Toată lumea claxona şi nu înţeleg de ce o făceau. Impresia era că se vor ciocni fără discuţie. Am privit o oră pe geam şi nu s-a în­tâm­plat nimic, deşi, e adevărat, proporţia era de o ma­şină la cel puţin 50 de vehicule pe două roţi.

Din Hanoi am plecat la Tokyo, unde am ajuns la miezul nopţii. Avionul a coborât pe o pistă construita pe apă. Spre surprinderea mea, toată lumea fuma, şi se fuma peste tot, chiar şi în lift. La hotelul New Otani am dat să-mi aprind o ţigară, în hol, şi-n două secunde un băiat a alergat cu o scrumieră la mine. I-am mulţumit şi am vrut să i-o iau din mână, dar tipul nu mi-o dădea, stătea lângă mine să scrumez când aveam chef.

Colegul meu de cameră, Bogdan, băiatul lui Răzvan Temesan de la Bancorex, şi-a epuizat haine­le curate şi le-a dat la spălat, la hotel. I s-a părut că trebuia să le primească, aşa că a sunat la recepţie. Acolo s-au scuzat şi l-au pus vreo 30 de secunde pe hold, apoi i-au zis că hainele au ajuns, să deschidă uşa. Într-adevăr, la uşă aştepta băiatul de la hotel, cu umeraşele. Niciodată japonezii care te servesc nu se întorc cu spatele când pleacă, ci merg cu spatele, aşa încât ai o oarecare jenă să le închizi uşa în nas.

Două exemple despre eficienţa japonezilor.

La ora opt dimineaţa am fost invitaţi la hotelul Imperial, unde dormea Iliescu. El avea programată o întâlnire cu preşedinţii câtorva mari companii japo­ne­ze. Am intrat în hotel şi am aşteptat în hol ca cine­va de la administraţie să vină şi să ne ducă în aparta­mentul preşedintelui, unde avea loc întâl-nirea. În hol, 7-8 bătrânei japonezi în costume negre ca unifor­me­le, stăteau cuminţi pe o canapea. Erau atât de şterşi, că nu îţi atrăgeau atenţia decât prin cuminţenia lor.

Câteva minute mai târziu aveam să-i revedem în apartamentul lui Iliescu. Bătrâneii erau preşe­dinţii de la Toyota, Mitsubishi, Hitachi şi alţii de acelaşi nivel. Fiecare reprezenta o companie a cărei cifră de afaceri era mai mare decât bugetul Româ­niei. Mi-au părut foarte modeşti în comportament.

Piesa de rezistentă a vizitei în Japonia a fost întalnirea cu împăratul Akihito. Încă de la Bucureşti am fost avertizaţi că, pentru a intra în Palatul Imperial, avem nevoie de costume negre, altfel nu intram. Am avut norocul să fiu selectat printre cei 10 ziarişti ca­re erau admişi la Palat. N-am reuşit să aflu niciodată criteriul alegerii.

Cred că preşedintele Iliescu nici nu se trezise când micul microbuz cu ziarişti bătea la porţile pa­la­tului, pentru pregătirea participării la întâlnirea îm­părat-Iliescu. De instructajul nostru se ocupa marele şambelan care a ţinut să ne precizeze că suntem norocoşi să intrăm în Palatul Imperial şi să-l vedem pe împărat de-aproape. Japonezii se înscriu pe liste pentru a vizita palatul şi, de obicei, aştep­tarea durează chiar şi 15 ani pentru a fi admişi.

Dar, pentru a-l vedea pe împărat, avem nevoie să respectăm câteva cutume. Marele şambelan ne-a aşezat pe fiecare după o linie trasată pe asfalt, în faţa intrării. Nu avem voie să ne mişcăm de-acolo în momentul în care împăratul iese pe uşă să-l întâmpine pe Iliescu. Apoi, sub nicio formă, nu avem voie să adresăm vreun cuvânt în direcţia împăratului. Cam o oră a durat instructajul şi, cum se va vedea, ceva a ieşit rău.

A venit marele moment: şambelanul ne-a anun­ţat ca au mai ramas cinci minute până când împăratul îşi va face apariţia. La un moment dat, am văzut a treia uşă glisantă deschizân-du-se si pe împăratul Akihito venind spre ieşire, cu pas egal. În momentul în care a ajuns la ultima uşă, pe poarta palatului a intrat în viteză maşina cu Iliescu. Împăratul şi-a continuat pasul egal pe covorul roşu, iar când a ajuns la capătul lui, uşa de la maşină s-a deschis şi Iliescu a coborât cu zâmbetul pe faţă.

O rigurozitate japoneză. Nici împăratul să nu aştepte, dar nici oaspetele să nu vină prea repede. Aş spune o sincronizare la secundă, am rămas cu gura căscată. Şi-au strâns mâinile şi au schimbat câteva cuvinte de curtoazie prin intermediul translatorului care stătea aplecat între ei.

Noi, la trei metri distanţă, după linie. Se aude din grupul nostru “mister, mister”, moment în care şambelanul se înnegreşte la faţă. Săracul nefericit fotoreporter de la Agerpres era disperat că traducătorul lua faţa celor doi şefi de stat şi nu putea face pozele. În explicaţia pe care a dat-o ulterior, a menţionat că nu s-a adresat împăratului, ci persoanei care traducea, dar asta nu-l absolvea de vina de a fi deschis gura în prezenţa împăratului. Tipul n-a mai intrat cu noi în Palat, unde urma să asistăm la începutul prânzului oferit lui Iliescu.

În timp ce imparatul şi Iliescu purtau o discuţie oficială, noi ajungeam la salonul unde se punea masa. Şambelanul a fost pe punctul de a anula prezenţa noastră acolo, după cele întâmplate afară, dar a hotărât să ne mai dea o şansa. A început instructajul special pentru masă: ne-a pus într-un colţ, în picioare, în timp ce chelnerii aşezau ultimele tacâmuri; nu aveam voie, sub nicio formă, să-l fotografiem pe împărat, decât după ce ne dădea semnalul, adică în momentul în care lăsa mâna dreaptă jos, aşa cum s-a şi întâmplat, de altfel.

Iliescu şi împăratul au intrat în cameră, s-au aşezat bine pe scaune, după care şambelanul a permis fotografiile. Motivul este simplu: împăratul nu trebuie surprins într-o poziţie neavantajoasa pentru el. Am auzit şi primele vorbe între ei: Iliescu i-a spus, în engleză, “ce grădină frumoasă”, deşi grădina era o curte plină cu pietre. Numai pietre. Incredibilă simplitate. Am vizitat ceva din Palatul Imperial: camerele aveau doar un covor şi o vază imensă din lut, cam atât.

În ultimul episod, întâm­plări din Filipine şi Singapore.

P.S. Dacă-i vine cuiva în minte întrebarea de ce nu vorbesc despre campania electorală agitată din România, răspunsul este simplu: nu înţeleg mai nimic deşi, de obicei, înţeleg uşor.