Primul mare muzician român – Ciprian Porumbescu

Ciprian Porumbescu a avut un destin tragic, frânt prea devreme, care nu i-a dat posibilitatea să-şi dea măsura întreagă a talentului său. Dacă în conştiinţa româ­nească George Enescu a rămas până azi geniul muzical naţional unic, nepereche, asemenea lui Mihai Eminescu în poezie, la activul lui Ciprian Porumbescu trebuie trecută o creativitate care, odată cu înain­tarea în vârstă şi în experienţă, l-ar fi condus la lucrări tot mai mai ample şi mai valoroase şi nu putem şti cât de departe. În doar zece ani, el a lăsat în urma sa peste 200 de lucrări muzicale în diferite genuri (faţă de 30 la George Enescu, e drept însă, mult mai complexe).

S-a născut la 14 octombrie 1853 în satul Şipotele Sucevei, din Bucovina, pă­mânt vechi românesc care din 1775 a fost anexat de Imperiul Habsburgic şi apoi, după două reveniri temporare sub administraţia românească (1918-1939 şi 1941-1944), a intrat în componenţa Ucrainei. Era fiul preotului ortodox Iraclie Golembiovski şi al Emiliei Golembiovski, năs­cută Clodniţchi. Mai avea o soră, Mari­oa­ra, cu doi ani mai mare.

Numele de familie al părintelui Iraclie avea consonanţe poloneze, însă nu era numele său originar. Era traducerea, sub presiunea autorităţilor, a adevăratului nume, Porumb sau Porumbescu, aşa cum l-ar fi avut de la părinţii Tănase şi Varvara. A revenit la numele Porumbescu în 1881 şi, odată cu el, şi fiul său Ciprian.

Primii paşi în studiul muzicii i-a făcut la şase ani, sub îndrumarea pianistului şi profesorului armean Carol Mikuli, discipol al lui Frederic Chopin şi prieten cu Iraclie care l-a şi găzduit câteva veri la rând, când Mikuli venise să culeagă de pe meleagurile bucovinene cântece populare. A continuat cu lecţii primite acasă de la violonistul Simion Mayer. În ciuda vârstei sale foarte fragede, era, ne spun biografii săi, un iubitor al tuturor manifestărilor muzicale din sat, şi un lăutar bătrân i-a oferit cu dragoste o vioară Amati, construită în 1626. Era un dar pentru un copil care impresiona toată lumea prin sensibi­-litatea, cuminţenia şi talentul său şi, totodată, o dovadă de grati­tudine din partea bătrâ­nului lăutar faţă de pă­rin­tele Iraclie care în timpul unei secete din 1866, se arătase foarte generos cu taraful lui.

Studiul sistematic şi aprofundat al muzicii l-a început însă la Gimnaziul superior din Suceava unde a luat lecţii de pian, orgă şi vioară. Aici, în 1871, aşadar la 18 ani, a fost printre animatorii serbării de la Mănăstirea Putna, cu prilejul cele­bră­rii lui Ştefan cel Mare, şi i-a cunoscut pe Mihai Eminescu, Ion Slavici, Mihail Kogălniceanu, care se numărau şi ei printre participanţi.

În 1873, s-a înscris la Seminarul teologic de la Cernăuţi. În paralel cu studiile teologice, a audiat cursuri de filozofie şi a continuat să studieze vioara, pianul şi, în plus, violoncelul.

Era un tânăr entuziast, romantic, fremătând de un patriotism ardent, mereu dornic să întreprindă ceva nou, să împartă cu alţii prea-plinul sensibilităţii sale şi, drept urmare, studiile teologice nu au devenit baza unei cariere preoţeşti. Muzica era prima sa pasiune, asociată cu naţiona­lismul. Din acest an datează prima sa compoziţie, liedul O dorinţă, după o poe­zie a poetei Matilda Cugler.

În timpul zilei, organiza formaţii vocale, conducea repetiţii, dădea concerte publice, iar noaptea studia, copia partituri pentru coruri şi orchestră, compunea – totul într-o frenezie care-l împiedica să-şi menajeze sănătatea, deja foarte fragilă.

În 1875, se implică în fondarea unei organizaţii cu orientare naţionalistă şi patriotică, Societatea Arboroasa (unul dintre numele vechi ale Bucovinei), îi compune imnul şi, în ultimul an de seminar, devine preşedintele ei. Promovează ideea emancipării naţionale prin conferinţe culturale şi artistice, prin contactarea şi strângerea legăturilor cu alte organizaţii similare din Moldova, Ţara Românească, Ardeal, Budapesta, Viena, München şi, mai ales, prin spectacole la care prezintă compoziţii pro­prii, cu un marcat conţinut patriotic ca, de exemplu, Tabăra românilor şi Altarul mănăstirii Putna.

În 1877, însă, este arestat împreună cu alţi patru membri ai Societăţii, pretextul fiind o scrisoare de condoleanţe trimi­să primăriei Iaşului, cu prilejul comemo­rării la Iaşi a o sută de ani de la decapi­tarea voievodului moldovean Grigore Ghica, opozant faţă de turci la cedarea Bucovinei. Scrisoarea fusese trimisă concomitent cu dezvelirea festivă la Cernăuţi de către autorităţile austiriece a bustului împărătesei Maria Tereza (1717-1780), în timpul căreia se produsese această cedare.

A urmat un proces politic sub acu­zaţia de înaltă trădare care s-a terminat cu achitarea şi eliberarea arestaţilor. Dar cele trei luni de închisoare îndurate de Ciprian Porumbescu i-au agravat iremediabil boala – tuberculoză – de care suferea deja de mai mulţi ani. S-a întors la Cernăuţi şi apoi la Viena spre a-şi continua studiile, unde l-a avut ca profesor, printre alţii, pe Anton Bruckner. În cele din urmă, s-a stabilit la Braşov şi s-a angajat ca profesor de muzică la Gimnaziul mare româ­nesc şi ca dirijor la biserica Sf. Nicolae din Scheii Braşovului.

Starea sănătăţii i se înrăutăţeşte, dar sub raport muzical aceasta este perioada cea mai fecundă. În 1880 publică o Co­lec­ţiune de cântece sociale pentru studenţii români, care cuprinde 20 de piese corale, dintre care unele au devenit foarte cunoscute: Cântecul gintei latine, Cântecul tricolorului, Imnul unirii – Pe-al nostru steag e scris unire. De asemenea, compune capodopera sa Balada pentru vioară şi orchestră, cântată în toată lumea (celebră mai ales în Japonia!), precum şi cea dintâi operetă românească, Crai nou, prezentată cu un mare succes la Braşov, în 1882, şi despre care el îi scrie cu mândrie tatălui său : Şi astăzi am ajuns să-mi văd dorinţa împlinită, mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauzele frenetice pentru opul meu, am auzit chemând sute de voci, pline de entuziasm, numele meu, m-am văzut ridicat, lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aştept de la viaţa mea, de la viitorul meu? Pu­team să am şi să mă aştept la o răsplată a studiilor şi ostenelilor mele până acum, mai mare decât am aflat-o acuma?

Izbânda aceasta se produce însă pe fondul unei duble nefericiri. Bolii, deveni­te tot mai ameninţătoare, i se adaugă o po­veste tristă de dragoste cu Berta Gordon, cu care nu se poate căsători din pri-cina opoziţiei familiilor lor. Îi despărţeau nu doar confesiunea religioasă (tatăl Bertei era pastor evanghelic), ci şi activitatea politică românească a lui Ciprian pe care pastorul nu o putea tolera.

La venirea toamnei din 1882, Cipri­an Porumbescu pleacă în Italia, la Nervi, unde climatul mai blând părea să fie mai favorabil sănătăţii sale ruinate. Se restabileşte sau, în orice caz, evoluţia bolii de­vine mai lentă, şi în aprilie 1883 se întoarce în ţară, cu sufletul cotropit de dor pentru casa părintească din Stupca, în apro­pi­e­re de locul unde se născuse. Acolo moa­re, privegheat cu durere de sora Mărioara şi de părintele Iraclie, la 9 iunie 1883. Nu împlinise încă 30 de ani.