La ora la care scriu nu cunosc rezultatele alegerilor, deci cine va fi viitorul preşedinte al României. Dar ştiu că alegerea va fi din nou, ca un blestem, între răul cel mic şi răul cel mare.
Victor Ponta mi se pare răul cel mare. Este exponentul celui mai corupt partid, este un plagiator dovedit, o formă fără fond. În CV-ul politic al domniei sale nu există niciun element cu adevărat notabil care să îl recomande pentru a fi preşedinte al României sau măcar ca înalt demnitar.
Nici pe plan profesional profesional, dl Ponta – magistrat fără nicio faptă de arme notabilă, cu suspiciune de implicare în sinuciderea procurorului Panait – nu are statura necesară pentru funcţia la care aspiră. Este un ”cârlan”, după cum îl numea Ion Iliescu, dar unul extrem de norocos, beneficiarul circumstanţelor, al mariajului strategic, al jocurilor de culise.
Ludovic Orban, vicepreşedintele PNL, spunea despre el într-un interviu acordat pentru Ziare.com că a fost scos din joben şi plasat lui Adrian Năstase de doi generali ai fostei Securităţi, Silinescu şi Priboi. Apoi acoperit al SIE prin încălcarea Constituţiei şi uite aşa a urcat în ierarhia politică precum voinicul din poveste.
Victor Ponta lasă în urmă o economie fragilizată – deşi nu a străbătut sub mandatul său vreo perioadă de criză – şi bombele unor pomeni electorale care anul viitor vor fi greu decontate. Este posibil ca, din cauza acestor cadouri, în 2015 să fie inevitabilă creşterea fiscalităţii. Se vorbeşte deja insistent despre renunţarea la cota unică şi chiar despre scăderi de salarii. Pentru că economia nu iartă, iar deficitul nu ţine cont de interesele electorale.
Dar toate acestea nu îl fac mai bun pe Klaus Iohannis. Campania electorală ni l-a înfăţişat ca pe un om civilizat şi decent, fără îndoială, cu mult mai serios, desigur, decât Victor Ponta, ceea ce nici nu e greu, dar mult sub standardul unui preşedinte. Mă tem că dl Iohannis nu a depăşit încă nivelul unui respectabil primar de provincie. Cu siguranţă se pricepe la re-novat centre istorice, la văruit copaci şi plantat panseluţe. Dar asta nu înseamnă că se pricepe la politică externă, că are expertiza necesară pentru evaluarea legilor pe care să le promulge sau nu, pentru decizii grave de securitate naţională, pentru tot ce intră în fişa postului unui preşedinte.
În plus, nu pot să uit că asupra domniei sale planează totuşi o suspiciune de incompa-tibilitate. A câştigat în prima instanţă procesul cu ANI, dar nu ar fi nici primul, nici ultimul care câştiga în prima instanţă şi pierde la Înalta Curte. Exact asta i-ar mai lipsi României: un preşedinte găsit incompatibil în timpul mandatului şi tot scandalul care ar urma în jurul eventualei demisii.
Poate că dl Iohannis va câştiga definitiv procesul cu ANI, poate că s-ar dovedi cel mai iluminat conducător al României din câţi avut ea, un al doilea Carol I, nu uns, ci ales. Dar deocamdată, pe datele de acum, nu a dovedit decât decenţă şi rezervă. Iar carenţele pe care le-a arătat în campanie – nu legate de comunicare, ci de chestiuni care ţin de organizarea statului – sunt îngrijorătoare.
Iată că după 25 de ani de experiment democratic mai degrabă eşuat, clasa politică oferă electora-tului cea mai slabă ofertă de candidaţi pe care a avut-o din decembrie 1989 şi până în prezent.
Nu sunt nicidecum o nostalgică a lui Ion Iliescu, Adrian Năs-tase sau Mircea Geoană. Foarte departe de mine aşa ceva. Dar nu pot să nu observ că, pe lângă ei, Victor Ponta este un pigmeu politic. Are toate defectele lor, dar niciuna dintre calităţile acestor foşti lideri.
Traian Băsescu este o cruntă dezamăgire. Dintre toţi preşedinţii României din ultimul sfert de secol, Băsescu îşi încheie mandatul în cel mai teribil picaj de popularitate. Dar, pe lângă el, Klaus Io-hannis este o umbră.
De ce am ajuns la această tragică alegere, nu numai între două rele – asta ni s-a mai întâmplat – ci şi între două pesonaje atât de palide?
Pentru că avem o clasă politică nereformată, care a involuat permanent, care s-a adâncit în irelevanţă, neprofesionalism şi corupţie. Dar dacă vrem să fim cinstiţi până la capăt, trebuie să admitem că avem clasa politică pe care o merităm. Ea nu poate fi nici mai bună, nici mai rea decât societatea pe care o reprezintă şi în care evoluează.
Ce fel de clasă politică poate avea un electorat care votează corupţi pe bandă rulantă, care îşi vinde votul pe o pungă de mâncare sau în schimbul unor promisiuni SF, pe care le înghite nemestecate? Ce fel de clasă politică poate să aibă un electorat care funcţionează în număr cu mult prea mare pe principiul ”să fure, dar să dea şi la amărăşteni?”
Ce clasă politică poate avea un electorat cu exigenţe minime, fără criterii valorice, care nu pune niciun fel de presiune asupra celor pe care i-a ales?
Nu putem aştepta doar de la DNA să facă ordine şi curăţenie. Numai când ilegalitatea şi imoralitatea vor fi sancţionate prompt la vot, când cei căzuţi în păcat nu vor mai avea a doua şansă, vom putea spune că intrăm pe un făgaş normal. Altfel, în locul celor retezaţi de DNA vor veni alţii, poate mai abili, poate mai prudenţi, poate mai inteligenţi, dar la fel de taraţi.
